Skip to main content
Jurnal »

Pasiunea pentru provocări – interviu cu Florin Bran

7 decembrie 2016
scris de:
01.Ungaria-Florin-Bran

[Interviuri cu oameni pasionați]

Când l-am contactat pe email pe Florin BRAN pentru a-l invita la interviu știam despre el doar că lucrează în zona de IT, că de un an și ceva locuiește lângă Strasbourg și că a făcut drumul de acasă, de la Baia Mare, la Strasbourg cu bicicleta în 2014, parcurgând o distanță de peste 2500 km în 45 de zile de la finalul lunii mai până în 10 iulie. Florin a răspuns la mailul de invitație făcând o introducere frumoasă experienței lui de călătorie neconvențională: „Călătoria cu bicicleta a fost doar un mod de exprimare a nevoii de a mă întoarce la rădăcini făcând lucruri simple, dar neconvenționale, ceva personal și provocator, de a întrerupe un ciclu (în muncă, mailuri, ședințe, planificări, rapoarte, target-uri, în familie, între prieteni), o cale de protest tăcut împotriva spectacolului oferit de rețelele de socializare, o cale de a percepe spațiul și timpul după propria-mi (ne)putință…”

Ascultându-l pe Florin și recitind interviul, am realizat că povestea călătoriei lui seamănă cu etapele vieții: pornim cu nesiguranțe și avem nevoie de cineva care să ne susțină, apoi respectăm reguli, planuri uneori făcute de alții, alteori făcute de noi și ajungem la un moment în viață în care ne luăm curajul de a trăi spontan și liber, de a experimenta, de a ne provoca. Nu degeaba Jung îi spunea unei astfel de experiențe „călătoria eroului”.


Gabriela HUM: Florin, cum ți-a venit ideea unei astfel de călătorii?

Florin BRAN: A fost o idee nu tocmai nouă, căci prin 2011 l-am cunoscut pe Serghei, cetățean german (ucrainian la origini), care călătorise deja doi ani în jurul lumii, destinația lui finală Berlin, cu obiectivul de a încheia un tur de 50000 km pe bicicletă. Am spus povestea lui prietenilor și colegilor, și iată că din sămânța de atunci a încolțit peste patru ani proiectul Strasbourg… și nu numai pentru mine, căci cu un an înainte, un prieten de-al meu împreună cu o parteneră au plecat într-un tur similar, pe ruta Slovenia, Italia și Sudul Franței. În februarie 2014, am aruncat privirea pe geamul din spatele monitorului și mi-am zis „e cazul să faci o pauză”, iar pe moment „mi se păruse o idee practică să plec la drum cu bicicleta”. A fost foarte dificil la început, totul părea o luptă cu morile de vânt, cei din jur ziceau „Păi cum, mergi singur?”. Păi cine își mai ia concediu 2 luni să vină cu mine? Ioana, soția mea, mi-a fost singurul susținător constant și necondiționat al proiectului meu, pentru asta îi mulțumesc.

Multă lume este curioasă care a fost cel mai mare obstacol în călătorie… Cel mai greu moment al întregii aventuri pe bicicletă s-a consumat înainte de a începe efectiv călătoria, în Baia Mare și l-am identificat ca fiind luarea deciziei: că îmi doresc să încep acest proiect și pentru asta sunt dispus să renunț o perioadă la confortul locuinței, la locul de muncă și la sentimentul de siguranță pe care îl ai respectând rutina zilnică. Cu alte cuvinte, a fost momentul în care am decis să îmi asum pe deplin responsabilitatea succesului sau a eșecului! La acel moment, mă simțeam dator să încerc și nu am făcut din reușită un scop în sine. Dar momentul în care am zis „Gata, mă duc!” nu a fost suficient. Era nevoie să mai și fac ceva: să scriu o demisie, să mă documentez, să planific, să împachetez… adică să fac cam ce știam eu mai bine atunci! Am vorbit un pic cu prietenul meu Alin, care avusese și el experiența călătoriei neconvenționale și am ajuns repede să îmi dau seama că aceste etape sunt niște etape premergătoare, la care e bine să le faci față singur: începând cu decizia, organizarea, logistica și terminând cu bucuria călătoriei și atingerea scopului propus.

Așa să îți imaginezi că am studiat zile întregi echipamente – lumea zice că ai nevoie de nu știu câte lucruri super-sofisticate. Abordarea mea a fost minimalistă: ai nevoie de câteva lucruri absolut de bază și decente calitativ (mă refer la echipament) și, având în vedere că trăim în secolul abundenței, nu e o problemă să găsești orice altceva ai nevoie pe parcurs. După care a fost pe de-o parte nevoia Ioanei de a mă ști în siguranță pe unde merg, pe de altă parte a fost și nevoia mea de a planifica traseul, de a cunoaște obiectivele turistice și de a avea puncte de cazare prestabilite pentru fiecare zi… Am petrecut ore în sir pe internet sau experimentând diverse aplicații pe telefon, care ar funcționa offline. Sunt niște lucruri care acum nu mi se par foarte complicate, dar atunci propria curiozitate a fost principalul suport pe care m-am bazat. A fost provocare după provocare, iar toate acestea la vremea respectivă îmi păreau firești, căci pe zi ce trecea mai bifam câte un lucru de pe listă.

O altă provocare a fost când planurile mele nu s-au potrivit cu realitatea și asta s-a întâmplat încă din prima zi de călătorie. Am avut o problemă de logistică: gențile mi le-am cumpărat din Germania, firma de acolo mi le-a trimis printr-un transportator din UK și au întârziat 3 zile. În noaptea în care au ajuns aveam în mijlocul camerei un morman de lucruri pe care mi-aș fi dorit să le iau cu mine. Gențile aveau un spațiu limitat, iar eu mi-am propus să păstrez greutatea lor la 20 kg, deci a fost foarte greu să decid ce las acasă și ce pun în genți. O altă lecție învățătă chiar înainte de a pleca: adaptarea, renunțarea și flexibilitatea sunt printre regulile jocului, căci, în final, am luat cu mine doar o parte din lucrurile planificate. Dar sigur, noaptea am făcut bagajul, iar a doua zi dimineața am plecat la drum.

Și pentru că întârziasem trei zile, m-a dus Ioana până în Tokaj, acolo trebuia să fiu deja la data la care eu am plecat din Baia Mare. Asta pentru că aveam planificate cazări în avans și am preferat să recuperez trei zile de drum, în așa fel încât restul traseului și confirmările de cazare pe care le scrisesem să rămână valabile.

Cazarea a fost iarăși o chestie interesantă. Eu am avut o experiență bună în Baia Mare cu couchsurfing-ul, un site care mijlocește nevoia de a călători cu disponibilitatea localnicilor de a oferi gratuit (și) un spațiu de cazare în propria locuință. Așa are loc un schimb extraordinar intercultural, poți exersa o limbă străină, poți afla povești de viață și să fii parte din ele, te îmbogățești cu o mulțime de detalii specifice locului, detalii pe care nu le găsești în niciun ghid turistic și care aduc un plus de emoție și culoare. Pe sistemul acesta, mi-am făcut cazare pentru o treime din nopțile petrecute pe traseu. Funcționează foarte fain, fiecare vine cu povestea lui, cu regulile proprii de a trăi, îți provoacă flexibilitatea și îți testează limitele de acceptare a necunoscutului. Gândește-te că mergi într-o casă străină, la un om străin, îi cunoști familia, cu obiceiurile proprii, în orașe necunoscute: toată comunicarea se realizeaza pe canale și mijloace directe, dar se transmite pe un ton natural și prietenos. Ca alternativă de cazare, în bagaj, am mai avut un cort foarte usor, de vară, iar în calcul au fost și pensiunile, micile hoteluri… și mai apoi s-au adăugat și întâmplările fericite, căci am constatat ca viața îți scoate în cale tot felul de oameni. Imaginează-ți că am ajuns în orașul Tokaj și văd că vine spre mine un alt biciclist, așa mai ardelenește, încet, încet, căci pe bicicleta ai tot timpul din lume și lumea are tot timpul pentru tine. Se oprește și intrăm în poveste: era un american experimentat cu traseele lungi, cu care am călătorit împreună o zi jumate și care mi-a făcut școlarizarea la început de călătorie. Și am realizat că, deși pornești la drum singur, ajungi să cunoști o mulțime de oameni, care sunt bucuroși să te ajute sau să primească ajutorul tău, din experiența cărora înveți o mulțime de lucruri – unele practice, altele de suflet. Se fac schimburi de hărți sau recomandări de trasee, ești treptat integrat într-o mare familie, ciclismul fiind un sport popular mai ales în Austria și Germania.

Când am plecat la drum am zis așa: „Nu e obligatoriu să reușești, dar ești dator să încerci”, ca pe 10 iulie să mă întâlnesc cu Ioana în Strasburg, dar acest obiectiv l-am privit destul de detașat printr-un filtru cu 3 de „dacă”:

  1. Dacă sănătatea îmi permite – să-ți imaginezi că eu m-am ridicat direct de la calculator, nu am făcut pregătire pentru călătoria asta. Practicam doar înot de întreținere, în special pentru a contracara sedentarismul.
  2. Dacă rezonez cu ce mi se întâmplă pe parcurs – căci nu țineam neapărat să ajung la destinație dacă experiența ajungea să fie prea dificilă sau neplăcută.
  3. Dacă îmi ajung banii – mi-am setat foarte clar în minte că daca ajung la limita banilor, mă urc în primul tren și vin acasă. Nu știam exact la ce să mă aștept.

Cu lucrurile acestea clar stabilite, am plecat împăcat.

„Nu e obligatoriu să reușești, dar ești dator să încerci!”

În fiecare zi, media de kilometri parcurși a fost de 60 km. Nu e mult. Dar să te obișnuiești că urmează să faci asta în fiecare zi timp de o lună jumăte, aici e partea dificila. În realitate, cei 60 de km îi acopeream în 4 ore de pedalat efectiv pe bicicletă, iar în restul timpului activ dintr-o zi cercetam împrejurimile, făceam poze, vizitam obiectivele turistice consacrate, vorbeam cu oamenii de la care aflam diverse picanterii locale sau, pur și simplu, mă ocupam de partea de logistică.

01.Ungaria-Florin-Bran

Am considerat Ungaria ca un teren propice pentru a-mi testa limitele (cea mai lungă distanță parcursă într-o zi, 154 km), pentru a testa noutatea echipamentului și lipsa mea de experiența cu o bicicletă echipată de drum lung. Spre exemplu, pentru că bicicleta nu era bine echilibrată, când treceam de 15km/h cadrul începea să trepideze și în primul moment am avut impresia că e o defecțiune tehnică, dar după câteva încercări de a redistribui bagajele cât mai echilibrat pe cele două părți ale bicicletei problema s-a rezolvat.

O altă provocare a fost să circul prin Ungaria, mare parte pe drumurile publice, o experiență aproape la fel de grea ca și în Romania. Totuși soferii acolo sunt ceva mai atenți și mai răbdători cu bicicliștii. Ospitalitatea este și în Ungaria un obicei larg răspândit, de care m-am bucurat de-a lungul întregii rute: Tokaj, Miskolc, Hollókő, Esztergom, Sopron.

02.Ungaria-Florin-Bran

Tot aici am învins cele mai multe frici: una din ele era legată de comunicare, nefiind vorbitor de maghiară, alta de condiția fizică pe care am dobândit-o din mers pe traseul ales intenționat prin partea munților Bükk – frica de a nu găsi ritmul adecvat și confortabil pentru pedalat timp îndelungat. Tot aici mi-am redobândit familiaritatea cu o nouă rutină zilnică, cu simpatia si spontaneitatea localnicilor… așadar au mai căzut și unele mituri mai puțin optimiste despre Ungaria. Mie mi s-a întâmplat ca oamenii care mi-au ieșit în cale să fie extraordinari. Am pățit când eram încă cu americanul pe același traseu, să ne oprim într-o poartă să mâncăm o banană. Și nu-ți spun că o ieșit unguru’ cu slănină și pălincă și nu ne-o lăsat până nu am intrat în casă, și ne-o pus la masă, deși nu ne înțelegeam în nicio limbă, noi nu știam ungurește, el nu știa altă limbă, dar am priceput de minune cum stă treaba… (n.n. Uneori Florin trece de la limba română literară la o moroșană faină de tot, pe care am lasat-o în text pentru culoare și gust.)

Ungaria am părăsit-o prin Sopron, un oraș cochet, în apropierea căruia s-a petrecut prima breșă în cortina de fier a blocului comunist, în timpul Pan-European Picnic. Am intrat în Austria pe un traseu ușor, rezervație naturală Neusidlersee, după care am continuat cu Rust – Eisenstadt – Wien – Kreuzenstein – Tulln – Sankt Pölten – Krems – Melk – Amstetten – Au an der Donau – Linz – Eferding – Schaunberg – Freizell. Prin Austria, mi-a fost foarte confortabil, lucrurile păreau că merg într-un ritm normal, iar ca turist a dispărut treptat bariera de comunicare. De exemplu, mă opream să caut ceva în bagaje și lumea ce trecea pe pista specială de bicicliști, se oprea, intra în vorbă și mereu politicoși te întrebau: Ai vreo problemă?, Te pot ajuta cu ceva?, Ai nevoie de ceva?. Am simțit o solidaritate în rândul cicliștilor, așa cum am văzut la noi, în special în comunitățile de motocicliști.

În Austria, putând relaționa mai ușor cu oamenii, am început să merg mai mult după interes decât după plan, am făcut ocoluri destul de mari, dacă vedeam pe hartă sau citeam despre un oraș ceva care mă făcea să vibrez, îmi schimbam traseul. Așa mi s-a schimbat atitudinea față de călătoria asta. Dacă până atunci îmi era foarte bine și confortabil să îmi respect programul, am simțit planificarea ca o mică povară.

În Linz, a fost momentul de cotitură al modului în care am abordat toată excursia. Am întâlnit acolo niște oameni extraordinari prin intermediul gazdei mele, o austriacă la care mai era un cuplu simpatic din Țara Galilor, care călătoreau cu rucsacul în spate și, povestind cu ei, mi-am dat seama că nu mai vreau să stau legat de un traseu prestabilit de mine cu ceva timp în urmă. Programarea are avantajele ei, dar și multe dezavantaje; am simțit că nu e nevoie neapărat să le am pe toate asigurate și că e timpul să improvizez… iar atitudinea aceasta te provoacă și te scoate și mai mult din zona precarului confort abia dobândit. Am prins curaj și, dat fiind că nu a fost nimeni prezent cu un sfat „bun” care să mi-l diminueze cu argumente, am intrat temerar în etapa spontană a călătoriei. Am întrebat-o pe gazda mea de care tocmai povesteam, care ar fi cel mai fain loc ce l-aș putea vedea, iar ea mi-a sugerat căldările Dunării (der Donausteig), care includ și ultima parte virgină din traseul Dunării de prin Germania și Austria… uite așa eram brambura în lume și nici nu mai aveam niciun plan clar, dar abordarea aceasta s-a dovedit a fi mult mai reconfortantă.

07.Austria-Donnausteig-Florin-Bran

La un moment dat, am intrat în vorbă pe malul Dunării cu niște pescari foarte simpatici, ne-am întins la o poveste, am simțit că sunt obosit și, la un moment dat, i-am întrebat: Unde dorm la noapte? Mi-au spus că au de gând sa înnopteze acolo… iar eu am presupus că vor campa în cort, dar „Nu, nu, nu, chiar sub cerul liber!” m-au asigurat ei pe un ton atât de confortabil încât am început să număr câte stele avea locația și, dat fiind că cerul era senin, mi-am dat seama că alegerea lor era cea mai potrivită. Asta a fost o ocazie foarte bună să văd cum e să dormi sub cerul liber pe un izolir, în sac de dormit, pe malul Dunării, să fii legănat de zgomotul valurilor; așa că mi-am retrăit admirația din copilărie pentru Winnetou. Foarte idilic… până ce au apărut gâzele zburătoare. Feeria s-a destrămat instantaneu căci mi-am dat seama că nu prea am șanse să dorm din cauza lor; la probleme complicate, soluții simple: mi-am pus casca pe față ca o mască și am dormit buștean.

Genul acesta de spontaneitate a adus un plus mare excursiei. Mă bucur că am avut curajul să las planurile deoparte și să mă las dus de ce mi se întâmplă, fără să uit totuși că pe 10 iulie aveam întâlnire cu Ioana, fie la Strasbourg, fie acasă la Baia Mare.

În Austria, am văzut cea mai veche școală ce a funcționat neîntrerupt din 1389. Când am ajuns acolo, era pe la ora 11, în clădirea unei mănăstiri cocoțate pe un pinten de stâncă pe malul Dunării, ca un mini castel cu fortificații, iar înauntru, în acea școală, erau copii de grădiniță care cântau… a fost extraordinar să văd atâta tinerețe și viață într-un loc atât de vechi; orașe săpate în stâncă, văi și râuri, creste împădurite și în același timp provocatoare.

În căldările Dunării, la un moment dat nu am mai găsit cazare: aici era codrul, dincolo era Dunărea, nici țipenie de om, oboseală mare… am pus cortul și am dormit. În schimb a doua zi, către trecerea de frontieră cu Germania, am ajuns tot pe înserate la un mic restaurant (Biergarten) și, după ce am comandat mâncarea, doamna, vorbareață și prietenoasă, m-a întrebat dacă am unde dormi și m-a invitat, dacă doresc, să pun cortul pe peluza din față, iar la ora închiderii mi-a lăsat cheia de la intrarea secundară ca să am acces la baie și s-a dus liniștită acasă, fără să-și facă griji inutile că puteam cotrobăi în toată cladirea. Puțin mai târziu, a sosit un italian, biciclist și el, un tip simpatic care lucra în Bruseless și mergea acasă: urma să treacă Alpii, cu bicicleta. A fost reconfortant să povestesc cu el și să văd că sunt și alții mai nebuni ca mine…

Urmând cursul Dunării, granița dintre Austria și Germania a fost un alt semn de normalitate: frontiera era marcată de o tablă, un pic ruginită, îndoită și nimic mai mult. Prima destinație din Germania mi s-a potrivit foarte bine, Passau.

08-Germania-Passau-Florin-Bran

Un oraș foarte colorat printr-un mediu studențesc, cu tradiție, cu cea mai mare orgă din lume și cu avantajul de a fi poziționat la confluența a trei râuri, într-o zona deluroasă. Aici am avut bafta să fiu și inițiat de gazda mea, un masterand la drept, în mentalitatea nemțească. Mi-a prins foarte bine contactul ăsta cu un neamț autohton, deschis la povești mai de profunzime. Și așa a mai căzut un mit, că nemții sunt foarte reci. Da, sunt foarte calculați. Și punctuali. Am constatat (nu neapărat în perioada călătoriei) că în Germania, dacă ai o întâlnire nu prea contează că te duci în șlapi și halat de baie sau în costum, ci mai degrabă contează să ajungi la timp. Oricum ei pun preț pe ce ai la mansardă, nu pe cât ți-e grădina de frumoasă.

Apoi am văzut mai multe orase: Straubing, Wörth a.d.Donau, Regensburg, Essing, Hilpoltstein, Cadolzburg, Ansbach, Rothenburg o.d.Tauber, Rot am See, Schwäbisch Hall, Heilbronn, Zaberfeld, Eppingen, Knittlingen, Maulbronn, Rastatt, Karlsruhe, Ettlingen, Rastatt, Kehl și, în final, Strasbourg… Fiecare cu un specific anume: Rothenburg ob der Tauber – unde am ajuns datorită istoriei, fiind unul dintre primele orașe care a capitulat și care a fost cruțat de bombardamente în al Doilea Război Mondial, și datorită filmelor celebre turnate pe-acolo; în Essing am mai văzut probabil ca unul dintre cele mai lungi poduri suspendate din Europa pe structură de lemn, aproape 100 m, și care se comporta ca un organism viu care se mișcă și trosnește la bătaia vântului; Hilpoltstein este orașul cu cel mai vechi club muzical din lume, fondat în 1552, și cu una dintre cele mai vechi case (construită în 1358), încă locuita. Maulbronn – unde se află cea veche abație la nord de Alpi de pe la 1100, deschisă publicului și foarte bine conservată atât în incinta bisericii, cât și în afara ei; în zonă se mai păstrează din vechile tradiții și meșteșuguri. La noi acasă, bisericile vechi erau împărțite în două părți, partea de dinainte pentru bărbați, cea din spate pentru femei. Ei, aici biserica era împărțită tot în două părți doar că partea din față era pentru bogați și cea din spate pentru cei mai săraci. În Germania, Austria am simțit realmente bogăția moștenirii culturale, concentrată într-o experiență limitată în timp, de o succesiune a locurilor…

10-Germania-Florin-Bran

Deja eram relaxat când am ajuns la Heilbronn, aveam timp suficient până la final de călătorie, am venit mult de-a lungul Dunării, explorând Karlsruhe și Baden-Baden și bucuria cea mare a fost când am ajuns la Strasbourg pe 10 iulie, așa cum mi-am propus.

16-Germania-Florin-Bran

Cu ce am rămas din călătoria asta? Cu un soi de atitudine și deschidere vis-à-vis de nou, de neprevăzut. Mi-am dat seama că nu există, teoretic, o problemă care să nu-și găsească o soluție în final. Chiar și timpul poate aduce una dintre ele: adică, uneori e prea târziu ca să o mai rezolvi… Apoi micile frici: de a călători singur în locuri necunoscute, uneori fără semnal GSM sau cu acumulatorul mobilului descărcat, de a nu avea checkin-ul făcut, de a fi în medii noi, de a (nu) avea încredere în oameni… Treptat mi-am dat se

„Nu există, teoretic, o problemă care să nu-și găsească o soluție în final…”

G.H.: Cum de ai ales bicicleta ca și mijloc de transport și nu altceva?

F.B.: Vă povesteam puțin mai devreme despre Serghei, cum făcuse turul lumii pe bicicletă și cum acesta a fost primul meu contact cu ideea. El a trecut prin Rusia, Afganistan, Pakistan, a traversat Mongolia, deci multe zone conflictuale la acel moment, apoi Africa de la sud la nord și Americile. Experiența lui a fost cu totul altceva… În 2011, atunci când am vorbit cu Serghei, am avut acces la informație, probabil s-a făcut un declic fulgerator (cu specific ardelenesc), căci abia în 2014, când am simțit eu că e momentul să fac altceva, călătoria cu bicicleta a fost prima idee care mi-a venit în minte.

G.H.: Am auzit așa de multe lucruri pe care le-ai trăit intens pe parcursul acestei călătorii și mă întrebam ce pasiune ai tu, Florin?

F.B.: Pasiunea pentru provocare. M-am trezit la un moment dat prins în du-te-vino-ul ăsta cotidian și mi-am dorit să-mi provoc un pic starea asta, să văd ce se întâmplă dacă rup tot și plec pentru un timp, în călătoria asta neconvențională. Ce se întâmplă dacă stau departe un timp de mediile de socializare, care erau un alt aspect ce își puseseră puternic amprenta asupra vieții mele înainte. M-a împins o pasiune mai aparte: pasiunea pentru viața simplă, obișnuită. Și poate că nu aș numi-o pasiune, cât dorință de a vedea cum este să trăiești mai mult și să afișezi mai puțin (în mediul online) ceea ce trăiești.

M-am străduit pe tot parcursul călătoriei să rămân onest față de mine: să mă întreb dacă mai pot, dacă mai vreau, dacă vibrez cu ceea ce văd, trăiesc acum? Atingerea obiectivului nu a fost atât de importantă. Niciodată nu m-am gândit că e obligatoriu să ajung la Strasbourg. Erau și alte variante pe care le puteam adopta. Am avut mereu în background pe cei 3 „dacă”: sănătatea, dispoziția și banii. Drumul a fost mai important, iar realizarea obiectivului a fost o întâmplare… fericită.

G.H.: Noi avem o întrebare pentru toți cei cărora le luăm interviuri: ce ai recomanda cuiva care este în căutarea unei pasiuni?

F.B.: Să încerce să experimenteze, să își urmeze visurile și să fie răbdători cu pasiunile lor. Să aibă curajul ăsta, pentru că din punctul meu de vedere o pasiune nu e constantă, evoluează odată cu noi. Și atunci, cu cât ai curajul să experimentezi mai mult, cu atât te îmbogățești mai mult. Ești dator să încerci ori de câte ori dorești, să te reinventezi, dar nu este obligatoriu să reușești.

„… să fim răbdători cu pasiunile noastre. (…) O pasiune nu e constantă, evoluează odată cu noi.”

Alte video-uri de pe parcursul călătoriei pot fi văzute aici: săptămâna #2săptămâna #3, săptămâna #4, săptămâna #5săptămâna #6&#7.


Interviuri-cu-oameni-pasionati-2016

Munca de trainer ne aduce aproape de mulți oameni, ne lasă să îi descoperim dincolo de activitatea lor de zi cu zi. Așa am aflat că mulți dintre ei au pasiuni: unele legate de munca lor, altele mai personale. Și cum anul 2016 în ATU este declarat anul pasiunii, am început un nou proiect din categoria beyond training, proiect prin care dorim să vă prezentăm oameni obișnuiți și pasiunile lor – sub forma unor Interviuri cu oameni pasionați

foto: arhiva personală Florin BRAN

Recomandă și altora