[Interviuri cu oameni pasionați]
Imaginați-vă un interviu luat la etajul 23 al unui turn din centrul Moscovei, pe o ploaie torențială, un cer de furtună, negru și apăsător, un interviu presărat cu bucăți rock și blues interpretate live de Max. Asta a fost seara de 25 aprilie 2016, când l-am rugat pe Maxim GONCHAROV să ne vorbească despre pasiunea lui pentru muzică. Maxim este senior director al Academiei Adidas din Rusia, psihiatru, psihoterapeut, mutat recent din Khbarovsk (Rusia de Est) în capitala Rusiei. Proiectul pe care îl conduce în cadrul Academiei Adidas presupune atragerea populației spre o viață mai echilibrată, conștientizarea referitoare la importanța echilibrului între viața profesională și cea personală, și promovarea unei vieți mai sănătoase fizic, dar și emoțional.
Gabriela HUM: Când ai început să cânți la chitară?
Maxim GONCHAROV: Am făcut școala de muzică, mama m-a dat la 6 ani la pian. La început mi-a plăcut, dar mai apoi am început să mă plictisesc și am încercat câțiva ani buni să o conving pe mama că ar trebui să mă opresc. Ajunsesem să urăsc pianul. Tata cânta la chitară pe vremea aceea și el e cel care mi-a dat prima chitară și mi-a arătat cum se cântă, primele note – lucruri simple, de bază. El e cel care m-a pus în contact cu muzica rock, mi-a arătat câteva trupe rock, iar muzica rock a început să mă atragă și să îmi placă. Din clasa a cincea, am avut și eu prima trupă de muzică. Am luat câteva lecții de chitară, eram singurul din trupă care cânta pe note, iar când am terminat clasa a opta am început să cânt cu trupa mea în discotecă. Pot spune că m-am îndrăgostit de chitară la 12 ani, când am cunoscut o trupă de cântăreți de rock care m-au introdus în lumea muzicii rock și a trupelor ca Metalica sau Scorpions. Apoi, foarte repede, mi-am făcut o trupă nouă cu care cântam o muzică nebună, greu de ascultat. Suna cam așa… Audio:
Și în perioada aceea mi-am stricat foarte tare tehnica, pentru că singurul lucru care conta era să sune tare și repede.
Într-o zi am mers la un concert unde aveam și noi reprezentație și am ascutat un tip, ceva mai mare decât mine, care cânta fenomenal, nu-mi venea să cred că cineva de vârsta mea poate să cânte în felul acela. L-am abordat, i-am spus că îi admir tehnica și modul în care cântă și că mi-ar plăcea să învăț de la el. Iar el mi-a spus „Hei, nu e nimic special în ce fac, uite… Audio:
„Așa, folosește pentatonul ăsta” – nici măcar nu știam ce înseamnă cuvântul acela – pentaton… „Dacă folosești notele ăstea într-o anumită ordine, totul sună foarte bine.” Audio:
Și suna foarte bine… Apoi mi-a spus că pentru a-mi face mâna – ca să cânt tehnic – e nevoie să cânt la o viteză mai mică. Asta a fost tortura mea, să cânt mai puțin rapid.
Apoi într-o vară, împreună cu trupa mea, am participat la o școală de vară lângă lacul Baical. Mă plimbam și, la un moment dat, am auzit o muzică ce mi-a făcut pielea de gâină. Nu îmi venea să cred că există o astfel de muzică. Și am început să umblu printre scene să văd de unde venea muzica aceea. M-am întâlnit pe drum cu prietenul meu, care m-a învățat să cânt tehnic, care și el căuta sursa muzicii acelea. Ne-am uitat unul la altul, cu ochii mari și am zis deodată „Auzi cum sună asta?”. Întrebam în stânga și în dreapta cine cânta muzica aceea dumnezeiască și am aflat că erau cei de la Red Hot Chilli Peppers, cu albumul din 1991 (n.n. Blood Sugar Sex Magik). În anii ’90 nu aveai unde să asculți așa ceva. Voiam să copiem albumul, să îl avem și noi, să îl ascultăm și am fost uimiți când organizatorii ne-au dat pur și simplu o casetă cu muzica celor de la Red Hot Chilli Peppers. Când ne-am întors acasă, am decis că trebuie să ne facem și noi o trupă care să cânte așa. Asta însemna să avem un bas. Eu cântam chitara, prietenul meu era baterist. Ne trebuia un basist. Nu doream să îi copiem, voiam să cântăm muzica noastră, dar nu știam cum să facem asta. Am început să audiem cântăreți diferiți, să încercăm chestii funky. Am învățat că poți face muzică cu doar două note, dar funky. Audio:
Am găsit un basist, un tip cu experiență, bun în ceea ce făcea. Am început să compun muzică pentru noi. Apoi am început să ne căutăm un nume. Am găsit într-o zi o broșură cu un festival ce avea loc în nordul Rusiei, în Yakutsk, unde era un capitol mic cu numele Black Elk’s Vision. Și acela a fost momentul în care mi-am zis: ăsta e numele. Este și o poveste în spatele numelui acesta, este despre un indian bătrân care a avut o viziune, John Neihardt a scris și o carte – Black Elk Speaks. În orașul meu (Khabarovsk), a fost tradusă și publicată această carte (prima dată în Rusia) și un prieten de-al meu, care a realizat că trupa noastră are același nume cu cartea, a cumpărat-o și mi-a dat-o cadou. Așa că o am acasă.
Între ’93-95 am ajuns să fim una dintre cele mai recunoscute trupe de rock în regiune, eram pe locul II, după trupa prietenului meu care m-a învățat să cânt tehnic. Apoi în ’95, am avut un an de cotitură, nu știam ce carieră să aleg. Eram deja student la medicină, în anul trei am trecut printr-o perioadă grea, mi-am picat multe examene, chiar am vrut să renunț la facultate și să continui cu muzica. A fost prima dată când am stat să mă gândesc „Ce s-ar întâmpla dacă nu aș deveni medic?”, „Ce ar fi dacă…?”. Știam că e o singură cale: aș fi devenit cântăreț. Am tras tare, mi-am luat examenele, apoi m-am căsătorit și viața a început să fie mai dificilă, cu mai multe responsabilități. Pe vremea aceea ca să faci muzică era nevoie să investești foarte mulți bani. Ca să am o chitară bună, am pus bani deoparte luni de zile și m-am rugat de prietenii din State să îmi cumpere una și să mi-o aducă acasă.
În ’99 am cântat ultimul concert. Ne-am oprit pentru 15 ani. Acum 3 ani, l-am sunat pe Denis, prietenul meu basist, cel cu care am cântat în ultima trupă a mea, să îl întreb ce face. Tocmai își finaliza de construit casa și m-a invitat să o văd și să îi văd. Am avut o seară tare frumoasă împreună, iar la final Denis m-a întrebat: „Auzi, Max, de ce nu reîncepem noi să cântăm împreună?”. „Ei, sună tare bine ideea ta!”. Așa că a doua zi mi-am luat chitara și amplificatorul și m-am dus la el. Am încercat să ne amintim cum cântam pe vremuri. „Hai să-i facem o glumă lui Alex, am zis eu!” – Alex era bateristul nostru. L-am sunat, asta după ce nu mai vorbisem cu el de ani de zile, și l-am întrebat „Auzi Alex, de ce nu ai apărut azi la repetiție?”. „La ce repetiție?!”, a întrebat Alex… „Păi eu și Denis am început să cântăm și te așteptăm și pe tine!” „Stai să iau ceva pe mine și vin!” și a apărut în cateva ore, cu tobele după el. Și am reînceput să cântăm, ne-am înregistrat pentru un festival, am compus câteva piese și ne-am prezentat cu câteva mai vechi și cu câteva noi. A fost super!
Apoi, acum două luni m-am mutat la Moscova și totul a rămas în suspans…
G.H.: Te-ai gândit să-ți faci o trupă aici, la Moscova?
M.G.: De fapt, am și găsit câțiva iubitori de muzică printre colegii mei de la Adidas. Au fost foarte deschiși să încercăm să facem muzică împreună, nu doar sport, ci și un pic de artă. Așa că după vacanța de primăvară vom începe să cântăm să vedem cum merge.
G.H.: Nu știu cât de conștient ești de modul în care ți se citește plăcerea și entuziasmul pe față când începi să vorbești despre muzică…
M.G.: Nu-mi dau seama… Ce știu însă e că acum sunt trist. Știu cât e de greu să dai drumul unui astfel de proces, să găsești o trupă de oameni cu care să cânți. Știi, eu am fost întotdeauna liderul, am adunat oamenii pe lângă mine, am creat muzica, iar oamenii ăștia cu care m-am potrivit așa de bine când eram acasă, doar ascultau câteva minute și apoi începeau să cânte cu mine. Asta era tot. Ne potriveam pur și simplu. Când e nevoie să începi să explici muzica, să explici ce faci tu acolo, cuiva cu care vrei să cânți, de obicei nu merge… E nevoie să fie oameni care simt ca tine. Oameni pentru care e suficient să spui: 1,2 3 și apoi începi să cânți împreună cu ei ca și când ai face asta dintotdeauna.
G.H.: Știi ce e interesant, Max? Am auzit în mai multe interviuri cum, dacă la început ceea ce acum se numește pasiune era o activitate impusă de părinți, în momentul în care activitatea asta a fost legată de realitate, de ceva practic, ea ajunge să fie pasiune.
M.G.: Părinții mei mi-au spus adesea că voi regreta că nu am continuat cu pianul. Încă nu regret. Pot cânta la pian, nu foarte bine, dar pot. Dar cu chitara e altceva! Nu m-a împins nimeni de la spate, chitara m-a atras. Asta este pasiunea mea. Nu sunt foarte bun în ceea ce fac cu chitara pentru că dacă vrei să fii bun e nevoie să exersezi zilnic. Când aveam concerte, atunci exersam mai mult, trei – patru zile pe săptămână, dimineața îmi duceam copiii la școală, apoi începeam repetițiile pe la 9:00 și trei ore cântam împreună cu trupa. Zilele acelea și la serviciu era altfel, parcă mergeam cu un alt entuziasm, cu altă energie.
„Nu sunt foarte bun în ceea ce fac cu chitara pentru că dacă vrei să fii bun e nevoie să exersezi zilnic.”
G.H.: Știu că ai transmis pasiunea asta și copiilor tăi.
M.G.: Băieții mei cântă și ei. Amândoi au terminat școala de muzică, cu specializarea chitară. Ian, băiatul meu cel mare, de la 15 ani are o trupă, a ales să cânte la baterie, chiar dacă a terminat chitară. Și a ales tobele după ce, acum câțiva ani, fiind în vizită la Moscova am fost să vizităm Experimentarium, un loc unde pot experimenta cam orice ce poți face cu mâinile, de la lucrul cu lutul, la muzica cu diferite instrumente. Acolo am descoperit un set de tobe electrice, i-am arătat lui Ian cum se cântă și după ce a încercat o dată a spus clar că asta vrea să facă mai departe, s-a înscris la ore suplimentare de baterie și a rămas fixat pe acest instrument. Și se simte că îi place pentru că are rezultate bune, le obține ușor și cu plăcere.
Martin, fiul meu mai mic, cântă la chitară, el a ales acest instrument, îi place stilul green. Uneori cântăm împreună și acelea sunt momente minunate. Nu cred că am făcut ceva special ca să transfer din pasiunea mea către copii. Cred că pur și simplu nu mi-am ascuns-o, am lăsat-o să fie văzută și ei au văzut-o. Audio:
„Nu cred că am făcut ceva special ca să transfer din pasiunea mea către copii. Cred că pur și simplu nu mi-am ascuns-o,
am lăsat-o să fie văzută și ei au văzut-o.”
G.H.: Cum se împacă psihoterapia, trainingul și muzica?
M.G.: Anul acesta, de când am reînceput să cânt mi-am făcut vreo 150 de contacte noi pe rețelele sociale rusești, specializate în muzică rock, în care sunt activ. Sunt unul dintre cei mai în vârstă membri activi. Simt că am un alt rol în acest mediu. Acolo nu sunt nici psihoterapeutul, nici doctorul, nici trainerul Maxim Goncharov. Sunt doar eu și chitara – într-una dintre pozele de profil chiar îmi acopăr fața cu chitara ca să fiu mai greu de recunoscut. Mi se văd doar ochii și chitara. Mi-aș dori să pot să nu suprapun rolurile, deși e foarte greu. Uneori oamenii îmi scriu că doresc să intre în terapie cu mine sau în coaching și mă abordează în rețelele sociale de muzică rock, unde am puse (de mine sau de alții) tot felul de poze de pe la concerte, în care mi se văd tatuajele sau sunt surprins în momente de extaz artistic. Și îi rog să mă caute pe skype, să vorbim acolo, pentru că acolo e profilul meu profesional și prefer să mențin rolurile separate unul de celălalt. Uneori studenții mă văd la concerte și îi văd cu ochii mari, urmărindu-mă sau îi aud în pauzele de concert: „Mă, ăsta-i profesorul nostru?”. Cei mai mari, care știu deja de hobbyul meu, le răspund adesea calmi, da, e profesorul Goncharov. Și totuși mă abordează unii timizi și mă întreabă „Dumneavoastră erați?”. Nu le vine să creadă.
Am cântat la Congresul de Psihoterapie Pozitivă din Antalya din 2014, deși am ezitat un moment. M-am gândit dacă să mă expun sau nu cu această față a mea, în fața colegilor, studenților, profesorilor mei… Și cred că pentru mulți dintre ei a fost o surpriză.
La traininguri, când discutăm despre modelul balanță, unii participanți mă întreabă „Dar tu, cum ești în legătură cu corpul tău, dar cu hobby-urile și cu fantezia?”. Acela este un alt moment în care vorbesc despre mine în alt rol decât cel profesional, despre faptul că fac sport zilnic, că alerg și că am acest hobby – muzica și chitara. Așa am aflat că am colegi la Adidas care cântă la diferite instrumente.
Am realizat de fapt că, atâta timp cât viața mea în afara muncii este una interesantă, sunt un om fericit. Am nevoie de ceva de care să fiu cu adevărat pasionat.
G.H.: Ce sfat ai oferi cuiva care este în căutarea pasiunii propri?
M.G.: În primul rând, ar trebui să aibă ceva în afara vieții de zi cu zi, ceva care să îi placă, ceva cu care să simtă că își reîncarcă bateriile. Ceva ce îl/o face să devină creativ(ă): poate muzica, poate pictura, poate scrisul, poate natura, poate sportul. Cred cu tărie că fiecare dintre noi avem un talent. Și că descoperirea lui ține de cât de deschiși suntem să experimentăm diverse activități. Odată ce l-ai descoperit, continuă. Iar dacă nu l-ai descoperit, continuă să îl cauți.
„Cred cu tărie că fiecare dintre noi avem un talent. Și că descoperirea lui ține de cât de deschiși suntem să experimentăm diverse activități. Odată ce l-ai descoperit, continuă. Iar dacă nu l-ai descoperit, continuă să îl cauți.”
Munca de trainer ne aduce aproape de mulți oameni, ne lasă să îi descoperim dincolo de activitatea lor de zi cu zi. Așa am aflat că mulți dintre ei au pasiuni: unele legate de munca lor, altele mai personale. Și cum anul 2016 în ATU este declarat anul pasiunii, am început un nou proiect din categoria beyond training, proiect prin care dorim să vă prezentăm oameni obișnuiți și pasiunile lor – sub forma unor Interviuri cu oameni pasionați.
Primele trei fotografii sunt făcute de Lucian HUM pe parcursul interviului, cea de-a patra e de la Congresul de Psihoterapie Pozitivă din Antalya (2014). Părțile audio inserate sunt înregistrări din interviu.
