[Interviuri cu oameni pasionați]
Pavel FROLOV are 47 de ani, e medic psihiatru și psihoterapeut și lucrează la centrul lui de psihoterapie din Khabarovsk, Rusia de Est. L-am vazut pentru prima dată (pentru că nu pot spune că atunci l-am cunoscut) în 2000, la examenul de la finalul formării ca psihoterapeuți, în Budingen, Germania. Apoi l-am auzit pentru prima dată câțiva ani mai târziu, în 2009, vorbind cu multă profunzime și sensibilitate despre un subiect care sună sec și anost: deontologia și etica în munca de psihoterapeut. A fost momentul în care am realizat că dincolo de suprafața care pare calmă, împăcată, liniștită, e o lume tumultoasă, o lume conținută cu stoicism, o lume vulnerabilă. Și l-am cunoscut pe Pavel realmente în urma cu 2 ani, în China, unde am condus câteva grupuri de formare împreună. Ne-a fost tare grea munca cu grupurile din China, focusate pe performanță, într-o cultură unde nu înțelegem nuanțe, unde automatismele de acasă nu se potrivesc și ești mereu „în priză”. Și greul ăsta l-a scos pe Pavel la suprafață. Atunci am aflat de pasiunea lui pentru grafică, i-am văzut primele lucrări, mi-a povestit povestea pasiunii lui. Plecam dimineața spre sala de curs și ca să ne astâmpărăm anxietățile unei noi zile de lucru povesteam despre acasă, despre noi în lumea noastră. Ne întorceam seara de la sala de curs și ca să ne regăsim pe noi înșine, povesteam despre acasă…
Mă bucur că a acceptat să vorbim despre pasiune lui pentru grafică și că, dincolo de bariera de limba (a fost interesant să facem un interviu despre pasiune, între un vorbitor de limba rusă și un vorbitor de limba română, cu interviu în limba engleză și cu transcriere în limba română) l-am simțit pe Pavel scufundându-se încet în amintiri, în lumea lui. Nu pot decât să îi mulțumesc pentru împărtășire și să sper că, deși nu poate verifica ceea ce e scris mai jos, am reușit să surprind cât mai acurat povestea pasiunii lui.
Gabriela HUM: Știu că faci grafică și că faci asta cu pasiune. Care este povestea pasiunii tale?
Pavel FROLOV: De fapt, nu știu dacă vorbim despre o pasiune.
G.H.: Atunci povestește-mi cum ai descoperit grafica?
P.F.: Tatăl meu era foarte talentat, un pictor adevărat. Era geolog de profesie, născut în Leningrad (Sankt Petersburg) înainte de Al Doilea Război Mondial, în 1928, și a studiat pictura, nu știu exact la ce școală, dar știu că era una faimoasă în vremurile acelea. A studiat până a început războiul. Apoi părinții lui au fost nevoiți să se mute în estul Rusiei (nn Khabarovsk) și el s-a oprit din a mai învăța să picteze. Tata era un talent. Eu nu înțeleg mai nimic din ceea ce înseamnă culoare, dar el era foarte talentat. La vremea aceea făcea copii, asta îi cereau clienții, copii ale unor opere de artă faimoase, în ulei.
G.H.: Și cum ai descoperit tu că îți place să desenezi?
P.F.: Toată copilăria l-am observat, mă uitam la tata cum pictează. Îmi amintesc mirosul uleiurilor, a dizolvanților, tot procesul de pregătire a culorilor era fascinant pentru mine. De obicei, reușea să mă suporte observându-l, deși de cele mai multe ori nu îi plăcea să fie cineva prin preajmă când picta.
Revenind la desenele mele… Eram antitalent la școală. Dar îmi amintesc odată când am făcut un desen și am trasat „rama” desenului liber, cu mâna. Învățătoarea mi-a dat 4 (nn nota maximă era 5) și când am întrebat-o de ce, mi-a spus: pentru că ai folosit liniarul ca să faci rama. Oricât am încercat să o conving că o făcusem cu mâna goală, nu m-a crezut. Îți dai seama că și acum țin minte?! Îmi amintesc cum după episodul ăsta… pe la 14 ani, am început să desenez.
G.H.: Înțeleg că ai început să desenezi, fără să încerci să pictezi?
P.F.: Da, am început și am continuat cu desenul. Am două picturi în ulei, una în Australia, la un prieten bun de-al meu, iar cealaltă acasă la o altă prietenă, în Khabarovsk. Ambele sunt pictate acum peste 20 de ani și date cadou. Ultima, cea din Khabarovsk, are o poveste specială. Prietena mea din Khabarovsk s-a mutat de mai multe ori și, în mutările acestea repetate, la un moment dat a pierdut tabloul, pe undeva prin apartamentele închiriate. Zilele trecute, chiar înainte să vin spre Germania (nn interviul este luat în Wiesbaden, Germania), m-a sunat prietena mea și mi-a spus că a găsit pictura. De fapt, este un pastel.
Când aveam 14 ani, am descoperit suprarealismul. Era ceva nou pentru mine. Eram un tip trist. La vremea aceea nu aveam o situație foarte roz acasă, părinții mei aveau conflicte, de obicei conflicte mute care erau chiar mai greu de suportat decât certurile. Atunci am început să desenez. La început cu creionul, pe caietele de la școală. Și pentru că tocmai întâlnisem suprarealismul, asta m-a influențat și desenele mele era ciudate. Pe de o parte, cred că erau o modalitate de a-mi exprima emoțiile, pe de altă parte, desenele pe care le făceam la acea vreme erau ciudate, unele chiar dezgustatotare, așa că toată lumea care le vedea mă întreba de ce fac asta, de ce desenez ce desenez. Eram luat în seamă… Lumea mă știa ca tipul care desenează. Mi-am ajutat un prieten să decoreze pereții câtorva clase de la școală. Era ca o muncă socială, dar era interesantă pentru mine. Toată copilaria mea, când eram întrebați la școala cine dorește sa participe la nu știu ce program de voluntariat, nu știam cum să mă ascund să nu fie nevoie să mă implic. Singurele activități pe care le acceptam erau cele în care aveam ceva de desenat, orice fel de decorațiune. Chiar și soția mea – prima dată mi-a văzut lucrările și abia apoi m-a cunoscut.
N-am făcut niciodată o școală de desen… de fapt, am fost la vreo 3-4 ore de la școala de artă, dar într-un oraș mic, cum e Khabarovsk-ul, în Rusia de Est (Far East Russia), cursurile nu sunt de foarte bună calitate, așa că am renunțat la ele. Am continuat să desenez de unul singur și la facultate. De fapt primii 2 ani au fost mult prea grei, nu am putut face și medicină și desen, m-am concentrat pe școală, dar mai apoi am reînceput să desenez…
Mama era cartografist. Desena hărți cu penița și îmi amintesc mânecile speciale pe care și le punea să nu își murdărească hainele cu cerneală. Îmi amintesc când o vizitam la serviciu. Era un birou întreg de femei care lucrau la planșetă, toate cu mânecile acelea speciale, cu elastic la încheietură și la cot. Îmi amintesc mirosul cernelii negre. Și îmi plăcea ce mâini sigure și puternice avea mama. Putea trage orice fel de linie cu mâna liberă. Și avea o caligrafie perfectă.
Am început să desenez cu cerneală cred că după ce m-am căsătorit… Da. Atunci cred că mi-am găsit și stilul propriu. Nu știu de ce atunci… De fapt, știu! Și aici trebuie să fac o confesiune. La acel moment desenul nu era o pasiune. Am aflat mulți ani după acel moment că desenul este modalitatea mea de a-mi exprima emoțiile. Este o modalitate de sublimare a lor. La vremea aceea, după ce ne-am căsătorit, eram tare nepriceput la a vorbi cu soția mea, parinții mi-au fost model de tăcere mocnită. Nu aveam nici o tradiție, nici un model legat de cum anume se comunică între soți. Așa că, fără un model despre cum anume se comunică în familie, am ajuns să folosesc desenul în a exprima ceea ce simțem în relația cu soția mea. Așa a apărut o altă perioadă ciudată a desenelor mele. Nu mai am desenele acelea, am câteva copii ale lor, doar, și sunt tare ciudate, chiar și pentru mine, când mă uit acum la ele. Dar apoi când lucrurile erau bune, îmi pierdeam apetitul pentru desen. Puteam trăi ani de zile fără să pun mâna pe creion sau pe peniță. Apoi începeam din nou… Așa că am câteva perioade în viața mea, nu ca Picasso, perioada albastră și perioada roz, ci perioade emoționale ce se regăsesc în lucrări ce, de-a lungul timpului, au devenit tot mai detaliate, tot mai sofisticate. Dar, în general, de când mă știu desenez alb-negru, cu cerneală și peniță. Asta a rămas constant.
Apoi, în ultimii 10 ani cred, am început să nu mai am nevoia interioară pentru a desena. Cred că nu mai am conflictele interioare care să mă împingă spre a sublima emoțiile și a le pune în desen. De aceea am început să desenez pentru prieteni. Desenez doar ca să fac cadou cuiva acel desen. Nu mai am nevoie să fac asta pentru mine. Soția mea mereu se plânge că e nedrept că tot ce desenez dau cadou și că ea nu are nici o lucrare de-a mea acasă. Îmi amintesc ce zicea mama, sigur rupt din tradiția rusească: cel mai deosebit cadou pe care îl poți face cuiva este un cadou făcut cu mâna ta. Iar o altă ideea a ei era că o carte este de asemenea un foarte bun cadou. Așa că, ascultând de ce spunea mama, toate desenele mele sunt date cadou. Azi desenez ca să fac cadouri. Ultima dată am desenat pentru că am început un concurs cu o prietenă care și ea face grafică. Ne-am propus să facem desene cu aceeași temă, fiecare separat, să vedem ce iese. Iar la final să facem o expoziție cu lucrările acestea.
„Cel mai frumos cadou pe care îl poți face cuiva e ceva ieșit din mâinile tale.”
G.H.: Când ascult ce îmi povestești, realizez că de fapt vorbești despre pasiune. Despre un tip anume de pasiune, pasiunea armonioasă, cea care ne armonizează interior, ne face mai fluizi, mai creativi. În contrast cu pasiunea obsesivă, care are mai repede de a face cu menținerea stimei de noi.
P.F.: De fapt, desenul a fost, o perioadă din viața mea, un instrument cu ajutorul căruia mi-am făcut viața mai bună, mai ușoară.
G.H.: Un instrument cu care ți-ai făcut viața interioară mai ușoară. Nu mai ușoara în sens financiar…
P.F.: Exact. Am prieteni care au o bucată de hârtie cu un desen de-al meu și adesea mă întreabă, de ce nu le semnezi, sunt copii? Nu, niciuna dintre lucrările mele nu e copie, dar nu au semnătură. Îmi ziceau că sunt stupid că nu le semnez, că nu le vând… De fapt, nu ăsta e scopul lor.
G.H.: Mi-ai spus că ai tablouri de grafică prin toată lumea, la prieteni și cunoștințe care trăiesc acum în Australia, în Statele Unite, în China, în Noua Zeelandă. Cum este să ai părți din tine în diferite colțuri de lume?
P.F.: Nu mi-am imaginat niciodată ca oamenii aștia vor ține bucățile de hârtie pe care am desenat și le-am făcut cadou… Că le vor păstra. Unele dintre ele sunt chiar ciudate. Una dintre lucrări a fost vazută de prietenul unui prieten de-al meu care și-a dorit să cumpere un tablou de la mine. La vremea aceea, pentru mine, să vorbesc cu un străin despre lucrările mele, să își dorească un străin să le cumpere, era ca și când aș fi călătorit pe Marte. I-am făcut cadou o lucrare…
G.H.: Ai vreo recomandare pentru cineva care este în căutarea propriei pasiuni?
P.F.: Nu m-am gândit niciodată… Nu știu ce să recomand… Să facă ceea ce îi place. Pasiunea mea, da, cred că e o pasiune, are două aspecte distincte. Unul constă în faptul că îmi place să desenez, e ca o meditație, sunt ca și în transă pentru câteva ore. Uneori pot desena la o lucrare 3-4 săptămâni și în fiecare noapte stau câteva ore și desenez. Nu pot explica nimănui la ce mă gândesc cât timp desenez, de fapt nu știu ce face mintea mea în timp ce desenez. Îmi place să fiu în starea de așteptare a rezultatului final, îmi place munca de pregătire a desenului final, îmi place să lucrez 4 ore să fac un background, să mă uit la el, să văd că arată rău, dar să știu că în câteva ore va arăta cu totul altfel. Iar apoi începe partea cea mai complicată: să mă opresc. Pentru că am tendința să încerc să îl fac din ce în ce mai bun, să tot accentuez… De aceea, m-am bucurat când am trecut de la peniță la „liner” pentru că cu „liner-ul” poți accentua cât de mult vrei, nu distrugi hârtia. Când am trecut de la peniță la „liner” am constatat că am început să fac lucrări foarte întunecate, aproape negre. Și a fost nevoie să-mi conturez din nou stilul, să găsesc iar momentul în care să mă opresc.
Iubesc procesul. Și pe de altă parte îmi place rezultatul. Îmi place să îl văd iesit din mâinile mele (nn tabloul/grafica).
„… îmi place să desenez, e ca o meditație, sunt ca și în transă pentru câteva ore. Nu pot explica nimănui la ce mă gândesc cât timp desenez, de fapt nu știu ce face mintea mea în timp ce desenez.”
G.H.: Ziceai că îți este dificil să te oprești înainte de a-l corecta până la a-l strica.
P.F.: Da. Trebuie să îl fac din ce în ce mai bun și îmi amintesc de lucrări pe care le-am stricat din cauza incapacității mele de a mă opri la timp. Acum pot. Cred…
Una dintre lucrările mele este în China. Și ea are o poveste interesantă. Am pregătit-o ca și cadou pentru o colegă și nu am finalizat-o acasă. Așa că am lucrat la ea în China. Am petrecut vreo 4 zile în parc desenând. A fost foarte interesant cum veneau oamenii și se uitau la mine desenând, stăteau tăcuți în jurul meu, urmărindu-mă. Unii îmi făceau semne că e „cool” ce fac… Când au început să-mi vorbească (deși nu înțelegeam nimic), am știut că trebuie să mă opresc. O experiență tare frumoasă.
G.H.: Deci ai vreo recomandare pentru cineva în căutarea pasiunii?
P.F.: Poate că recomandarea ar fi să se uite la ce îi place să facă, nu neapărat gândindu-mă la rezultat, ci la proces. La zbaterea de până la apariția rezultatului. Și dacă zbaterea asta e una care atrage, atunci probabil aceea e pasiune. Nu e nevoie să fie un rezultat care să placă. Îmi amintesc o dată când am terminat o grafică la care am lucrat mult și cu foarte multă plăcere, însă rezultatul nu mi-a plăcut… dar asta nu a contat. Au contat orele petrecute cu mine, cu cerneala, cu hârtia, cu ideea… Așa că dacă găsești ceva ce îți place să faci, îți place să fii în proces și nu contează neaparat rezultatul, atunci cred că aceea este pasiune.
Am o prietenă care pictează pe pietre. Locuiește undeva la malul mării și culege pietre de pe plajă și apoi le pictează. Pictează ore întregi. E ușor să recunoști când oamenii fac ceva cu pasiune, din modul în care îți povestesc despre ceea ce fac. Prietena asta a mea îmi spunea: am stat două ore pe plaja și am desenat piatra asta, arătându-mi o piatră cu o miniatură minunată pe ea. Dacă ai trait vreodată așa ceva, poate te poți gândi dacă nu cumva e pasiunea ta…
„Așa că dacă găsești ceva ce îți place să faci, îți place să fii în proces și nu contează neaparat rezultatul, atunci cred că aceea este pasiune.”
Am avut și oameni care m-au întrebat dacă nu vreau să vând lucrări. Niciodată nu am desenat ceva ca să vând și știu undeva în interiorul meu că, dacă vreodată voi transforma desenul într-o muncă, pentru a mă întreține, voi pierde ceea ce am acum. Voi muta toată emoția asta din interiorul meu în ceva exterior, ceva ce „trebuie” să fac, ceva ce foarte ușor ar deveni plictisitor. De aceea, tot ce fac, fac de plăcere și la fel de cu placere ofer, tot ceea ce lucrez, altora.
G.H.: Să înțeleg deci că procesul este pentru tine și rezultatul îl oferi altora.
P.F.: Da, într-adevăr. Sigur că trăiesc și plăcerea procesului și plăcerea de a oferi, de a vedea oamenii că se uită cu admirație sau cu uimire la ceea ce am creat. Și, de asemenea, povestindu-le oamenilor cum am creat lucrarea este o modalitate de a împărtăși cu ei plăcerea creației, a procesului. Și cu cât îmi pare mai rău după o lucrare dată, cu atât știu că lucrarea respectivă e mai valoroasă. Acela este un cadou real, unul pe care îl rup greu de mine, unul față de care simt că mi-e greu să îl ofer, că nu vreau să îl ofer.
Cu fiica mea am o experiență drăguță. De câțiva ani buni, îmi tot spune că toată lumea din jurul nostru are câte un tablou de la mine, doar ea nu. Dar știi… interesant e că am aflat întâmplător, de curând, de la o prietenă comună, că fiica mea a fost toată copilăria ei speriată de desenele mele. Majoritatea lor erau puse pe pereți prin casă, unele deasupra patului în care dormea ea. Și am aflat de la această prietenă că Masha, fiica mea, era uneori de-a dreptul speriată și că nu putea să doarmă din cauza desenelor mele. A fost tare ciudat când mi-a cerut să îi desenez ceva „normal”. Dar atunci am înțeles… M-am forțat și i-am făcut un tablou „normal”… un buldog englez cu aripi, îmi plac foarte mult buldogii englezi, așa că tabloul are o simbolică aparte pentru noi. (În fotografie, Masha – fiica lui Pavel, alături de Polina, nepoțica lui).
Și o altă poveste drăguță e din perioada studenției. Știi că dacă desenezi cu cerneală pe un tricou și apoi îl calci, îl poți spăla și nu iese cerneala din el. Când eram student, nu prea aveam bani, dar ne doream să fim la modă, așa că mi-am cusut câteva tricouri pe care le-am desenat și le-am călcat. Unul dintre ele îl mai am și acum. Aveam pe vremea aceea un scriitor și cântăreț rock foarte popular, Boris Grebenschikov, și eram înnebunit să îi ascult muzica. Așa că tricoul ăsta făcut de mine are inscripționate versurile unuia dintre cântecele lui și câteva desene.
„Într-o zi am să-mi cumpăr un buldog,
și îl va chema… (nu mai știu ce nume italian, Barzinni),
și mă va aștepta în fiecare zi să vin de la serviciu
și mă va întampina acasă…”
Arată așa de ciudat… Mulți m-au întrebat atunci de unde îl am, doreau să îl cumpere… Cred că era o modalitate de-a mea de a ieși în evidență cu lucrările acestea expuse pe tricouri. Dar la ce vroiam să ajung e că de aici vine buldogul englez cu aripi, desenat pentru Masha, fiica mea.
Wiesbaden, 20 ianuarie 2016
Munca de trainer ne aduce aproape de mulți oameni, ne lasă să îi descoperim dincolo de activitatea lor de zi cu zi. Așa am aflat că mulți dintre ei au pasiuni: unele legate de munca lor, altele mai personale. Și cum anul 2016 în ATU este declarat anul pasiunii, am început un nou proiect din categoria beyond training, proiect prin care dorim să vă prezentăm oameni obișnuiți și pasiunile lor – sub forma unor Interviuri cu oameni pasionați.
foto: arhiva personală Pavel FROLOV
