[Interviuri cu oameni pasionați]
Carmen DIȚIU e de profesie psiholog, cu specializare în psihologie clinică şi psihoterapie cognitiv-comportamentală. Pe Carmen am cunoscut-o în urmă cu trei ani, într-un context legat de psihologie. Lucrând cu ea în grup, am sesizat profunzimea pe care o aducea în discuții și finețea cu care aborda subiecte vulnerabile, menite a fi dezbătute în grupul în care ne vedeam. Drumurile ni s-au despărțit la un moment dat, dar Carmen a rămas mereu în contact cu mine, scriindu-mi sau sunându-mă din cand în când. Și-a arătat disponibilitatea de a lucra cu noi, de a fi parte din echipă, iar în 2015 a sosit și momentul așteptat de Carmen. Am simțit-o mereu, așa cum vorbește ea despre pasiune: loială și „acolo” de câte ori ai nevoie de ajutor, de un om cu care să vorbești, de un om care să își împărtășească părerea sinceră. Azi este membră a echipei ATU și ne bucurăm să o avem alături.
Gabriela HUM: Știu că ai mai multe pasiuni, Carmen. Care sunt ele și despre care vrei să vorbim?
Carmen DIȚIU: Păi pasiunea mea cea mai puternică este grafica, doar că nu prea am timp să mă ocup de ea și ăsta e un mare regret. Dar când îmi permite timpul lucrez… și atunci se poate întâmpla să desenez ore în șir. Atunci intru în starea aceea de flow despre care se spune că îi caracterizează pe cei ce fac lucruri cu pasiune. Asta mi s-a întamplat acum, în ultima perioadă, când am lucrat la o copertă (după câteva luni în care nu am mai făcut nimic legat de grafică) și mi-a plăcut tare mult starea asta.
G.H.: Și cum e starea asta de flow, dincolo de definiție și de ce se scrie despre ea?
C.D.: E o stare în care te pierzi pe tine și pierzi noțiunea timpului, nu mai știi ce se întâmplă în jurul tău și ești acolo, doar cu ceea ce faci. Și asta nu mi se întâmplă foarte des, deși mi-ar plăcea să simt starea aceasta și când fac alte lucruri. Am constatat că e o stare pe care o trăiesc doar uneori, e de fapt un moment creativ deplin.
„… o stare în care te pierzi pe tine și pierzi noțiunea timpului, nu mai știi ce se întâmplă în jurul tău și ești acolo, doar cu ceea ce faci.”
G.H.: Și care este povestea pasiunii tale, Carmen?
C.D.: Povestea nu e una senzațională. Nu știu de unde să încep. Am făcut primele patru clase de gimnaziu la Școala Ioan Bob (nn. din Cluj-Napoca) și îmi doream să fiu profesor sau învățător. Acum dacă mă gândesc bine nu știu dacă aș fi putut face vreodată meseria asta. Și, cum mare partea din familia mea sunt artiști, amandoi unchii mei și bunica mea desenau, în clasa a patra mama m-a îndrumat spre liceul de artă. Nu am fost eu foarte încântată, pentru că îmi doream să fac altceva, nu era prima mea opțiune, vroiam să lucrez cu copiii, să predau, îmi plăcea să citesc foarte mult și niciodată nu m-am gândit să fac artă. Dar am urmat opțiunea mamei și așa am terminat clasa a XII-a la Liceul de Arta din Cluj. Pe parcursul liceului, am descoperit pasiunea pentru arta și cel mai bine am rezonat cu grafica. Am descoperit cumva că cerneala mă reprezintă mai bine decât culoarea.
Am simțit însă că nu aș putea face o profesie din asta. Mereu mi-am zis că grafica va rămâne ceva doar pentru mine și așa a și rămas. De fapt, nici nu știu cum ar putea fi o profesie. Pentru mine profesia înseamnă ceva din ce poți trăi ori nu cred că aș fi putut trăi vreodată din arta. Este ceva doar pentru mine. Și gândindu-mă la lucrurile astea acum, când vobesc cu tine (pentru că trebuie să recunosc, nu m-am gândit până acum în felul acesta la pasiunea mea), mă gândesc că nu aș fi putut trăi pentru că nu pot vinde ceea ce creez. Uneori mi se întâmplă să mai vând lucrări. Însă procesul în sine nu e pentru a vinde lucrarea, ci e pentru mine. Cred că ideea de a face grafică pentru a o vinde m-ar duce la pierderea stării de flow.
G.H.: Ai spune despre tine mai repede că ești pasionată de grafica sau că ai o pasiune numită grafică?
C.D.: Cred că mai degrabă sunt pasionată. Gândindu-mă la grafica ca la o pasiune pentru cineva, mă gândesc că ar trebui să fie ceva singular, ori dacă mă gandesc la mine sunt pasionată de mai multe lucruri. Sunt pasionată și de grafică, dar mai sunt pasionată și de citit, și de cai, și de altele.
G.H.: Spunând că ești pasionată de grafică, adică folosind verbul A FI, pentru mine asta înseamnă că grafica este de fapt parte din tine, că te identifici cu pasiunea ta.
C.D.: Da, este parte din mine.
G.H.: Și cum este să fii una cu pasiunea ta?
C.D.: Este o parte care mă reprezintă cel mai bine și acolo este teritoriul pe care mă pot desfășura cel mai bine, fără constrângeri și fără reguli. În artă mă simt liberă, nu mă încătușează nimic, pot să fiu eu așa cum simt în acel moment, fără să mă gândesc dacă este bine sau nu, judecățile de tip bine și rău dispar în acele momente. Acolo fac exact ce simt. Sau dacă ceilalți se uită la o lucrare a mea și văd total altceva decât am vrut eu să reprezint, sau percep un alt mesaj decât cel pe care am vrut eu să îl surprind, să îl transmit, asta nu contează. Contează ce am trăit în momentele acelea de creație. Contează faptul că EU știu ce am trăit, ce am vrut să pun pe hârtie. Uneori când mă uit peste ani la lucrări, le văd altfel. De fiecare dată spun altceva, e ca și când ar fi o cu totul altă lucrare. Iar grafica o prefer pentru că rezonează mai mult cu mine decât culoarea. E așa, mai dark un pic, mai întunecată, mai nu știu… e o parte mai nedezvăluită din mine. Probabil și fiindcă pictura, culoarea și jocul culorilor – în general, se potrivesc mai bine personalităților mai vesele. Eu am așa o latură care nu este întotdeauna luminoasă.
G.H.: Ai o lucrare care îți place în mod deosebit, la care ții mai mult?
C.D.: Nu neapărat. Fiecare mă bucură într-un fel, într-un fel deosebit, fiecare este o bucățică din mine.
G.H.: Dacă ar fi să recomanzi cuiva care este în căutarea propriei pasiuni, ce i-ai recomanda să facă pentru a o găsi?
C.D.: Să caute încotro îi spune inima, să-și asculte vocea asta interioară pe care o blocăm sau nu o auzim. Cred că fiecare are o pasiune a lui. Toți avem acolo ceva care așteaptă să fie descoperit, un loc unde se poate întoarce când ceva din exterior nu este așa cum și-ar dori. E un loc acolo în interiorul nostru unde ne întoarcem cu drag. Când îl descoperim, ne descoperim și pasiunea. Iar când ne descoperim pasiunea înțelegem ce înseamnă să ne simțim bine cu noi înșine, în echilibru.
„E un loc acolo în interiorul nostru… Când îl descoperim, ne descoperim și pasiunea. Iar când ne descoperim pasiunea înțelegem ce înseamnă să ne simțim bine cu noi înșine, în echilibru.”
G.H.: Să înțeleg că atunci când vorbim de pasiune vorbim de momente, momentele de bine și de frumos traite noi cu noi înșine?
C.D.: Da, cred că asta diferențiază o pasiune de orice altceva. Când faci ceva cu pasiune ești acolo tu cu tine, nu ai nevoie de altceva, nu ai nevoie să te întorci înafară, să cauți liniște și relaxare. O găsești în interior. Asta chiar dacă uneori nu avem timp de pasiunile noastre. Cred că asta e o altă parte frumoasă a pasiunilor noastre, faptul că ele ne sunt loiale, ele sunt acolo și ne putem întoarce la ele oricând pentru că ele ne primesc.
„Pasiunea ne e loială. E acolo și asteaptă să ajungem la ea, să o descoperim sau să ne întoarcem la ea oricând.”
Legat de momentele trăite cu noi înșine, ultimul an a fost un an mai deosebit pentru că am și expus. Înainte lucram doar pentru mine, nu am simțit nevoia de a mă expune în felul acesta. Mulți prieteni mă întrebau de ce nu expun. Dar nu am simțit să ies în public cu lucrările mele. În ultimii ani, m-am întâlnit cu fosta trupă de grafică și în 2015 am început să expun alături de ei. Nu pot să spun că a fost o experiență în care m-am simțit confortabil. M-am simțit expusă și eu alături de lucrările mele. Deși mă bucur când cineva îmi apreciază lucrările, când mă validează. Aici este o ambivalență cu care e nevoie să trăiesc…
Tot în ultimul timp m-am bucurat lucrând coperțile despre care am menționat pentru că am îmbinat două pasiuni: grafica și cititul. E mai deosebit și faptul că am ilustrat o copertă de carte, o carte pe care nu am avut ocazia să o citesc. Mi-ar plăcea să fac asta și în viitor, dar după ce citesc cartea, ca să pot să exprim chiar imaginea pe care o am despre cartea respectivă. Mi-ar plăcea să dau viață în felul în care o văd eu, unei cărți, prin ilustrații.
Folosesc pasiunea combinată și cu munca mea la cabinet, pentru că am câteva lucrări acolo. Unii m-au întrebat de ce nu fac terapie prin arta. Și nu fac pentru că nu știu cum se face, dar cred că aș putea combina la un moment dat arta cu terapia.
G.H.: Ai teme preferate?
C.D.: Da, îmi plac natura, copacii, caii. În ultimul timp mă atrag clădirile, colțuri de clădiri, geamuri, arcade, uși, trepte. Cred că e o altă perioadă din viața mea. Nu știu de ce am ajuns la tema clădirilor, dar mă voi gândi la asta. Cât despre copaci, cu ei am o legătură specială. Văd copacul ca pe o ființă umană, rădăcinile sunt rădăcinile noastre și coroana e partea care ne apropie de cer. Și mă văd, mă simt, așa, în fiecare copac, în trunchiurile lor, în scoarța lor.
Folosesc fiecare lucrare ca să mă descopăr. Întrebări simple, de la tema lucrării, de ce am ales o temă și nu alta, de ce am ales să lucrez într-un anume fel, unele lucrări sunt mai complexe, altele sunt mult schematizate. Există așa, o descoperire de fiecare dată, o revelație.
Uite acum de exemplu nu-mi prea mai găsesc cuvintele. Mi-ar fi mult mai ușor să mă exprim într-un desen.
Munca de trainer ne aduce aproape de mulți oameni, ne lasă să îi descoperim dincolo de activitatea lor de zi cu zi. Așa am aflat că mulți dintre ei au pasiuni: unele legate de munca lor, altele mai personale. Și cum anul 2016 în ATU este declarat anul pasiunii, am început un nou proiect din categoria beyond training, proiect prin care dorim să vă prezentăm oameni obișnuiți și pasiunile lor – sub forma unor Interviuri cu oameni pasionați.
foto: arhiva personală Carmen DIȚIU
