Cristina COVACI - „Viitorul ți-l creezi trăind prezentul!”

.

[Mini-interviuri despre Adaptare] 

Mini-interviu august 2018

În drumețiile noastre pe coclauri, la capătul Cheilor Râmețului, am dat, în urmă cu ceva vreme, de Cristina, Gabi, David și Alice - doi adulți cu doi copii. S-au mutat în urmă cu cinci ani într-o casă tradițională, refăcută, în satul Cheia. Au trecut de la viața de oraș cu toate ale ei, la viața în natură. Ne-am gândit să îi întrebăm cum a fost adaptarea pentru ei. Ascultând-o pe Cristina și povestea lor, am realizat câteva lucruri:

  • că au plecat spre Cheia pentru că nu au mai vrut să continue să se adapteze la viața de București și soluția atunci a fost să renunțe la ea și să înceapă altceva;
  • că aici, la Cheia, viața le-a dat situații și mai dificile la care să se adapteze, însă aici au găsit pentru ce să o facă, aici (cred că) au găsit un sens.

Vă doresc lectură plăcută!

1. Ce v-a determinat să vă mutați aici, la Cheia? Am înțeles că veniți tocmai din Bucureşti.

Cristina COVACI: Au fost mai mulți factori, eu aş zice că eu şi Gabi (soțul meu) suntem mai pionieri, mai voluntari, mai deschizători de drumuri, asta am făcut şi în locurile de muncă unde am fost, acelaşi lucru, deschizători de drumuri. Am lucrat ultima oară ca şi educator într-o grădiniță şi acolo toți erau extrem de deconcertați deoarece clasa dusă de mine era singura clasă Waldorf. Apoi am lucrat într-o şcoală pentru copii cu deficiență de vedere şi acolo mi s-au dat cele mai provocatoare clase. Înainte de asta am fost şi asistentă şapte ani la sala de operație, iarăşi un post în care doar eu răspundeam de transfuzii, nu răspundea nici asistenta şefă, nici medicul anestezist, un post de mare responsabilitate.

La şcoala de nevăzători am avut onoarea să lucrez cu doi psihologi care erau la conducere şi mi s-a dat prima clasă de nevăzători total din România şi cu ei am făcut lucruri care nu s-au făcut nici în şcoala aceasta, nici în alte şcoli. De exemplu, am ajuns cu ei pe Vârful Negoiu, nu numai cu ei, că aveam opt copii cu deficiență totală de vedere și fiecare era însoțit de un copil cu ambliopie, o deficiență mai ușoară deci, am urcat cu şaisprezece copii. Altcineva nu voia, refuzau, toți colegii fugeau de excursiile mele, au zis că nu-şi pot asuma responsabilitatea. Am pornit de la nivelul în care, în clasa a doua, mă certam cu șefa de catedră şi cu asistenta să-i scot în curte... așa că, am cumpărat un odgon, o sfoară foarte groasă, pe care am făcut noduri şi eu eram la mijloc şi ei erau ori în fața ori în spatele meu şi apoi, încet, ne-am dezvoltat o manieră de-a merge, eu eram în centru, iar ei erau doi în față, doi in lateral (stânga-dreapta) şi încă doi în spate. Și aşa mergeam în curte, pe stradă, mergeam oriunde... Acum toți umblă fără baston.

„[...] cu prima clasă de nevăzători total din România am făcut lucruri care nu s-au făcut nici în şcoala aceasta, nici în alte şcoli. De exemplu, am ajuns cu ei pe Vârful Negoiu [...]”

2. Şi de ce Cheia?

CC: Toți au pus întrebarea asta, de ce Cheia. N-am nici un răspuns... Mutarea a fost determinată de un cumul de factori. Aşa, cronologic, a apărut David şi după ce a apărut David, pentru că era mic și nu a fost primit în grădiniță, am zis să merg educator Waldorf, ca să pot merge cu el împreună. Totuşi, în vacanță nu aveam ce să fac cu el şi ăsta a fost unul dintre motive. Și Gabi, și eu am crescut la curte şi nu m-am regăsit în vacanțele acelea printre blocuri. Am zis să căutăm un loc în stânga, în dreapta, unde să îl ducem peste vară, la țară, şi apoi să ne întoarcem în Bucureşti. N-am putut să le dau copiilor mei ceea ce eu credeam că e mediul lor de dezvoltare optim. Apoi a apărut Alice și atunci a fost chiar greu.

Când mergeam în vacanțe la țară mi-am dat seama că natura oferă stimulentul la capacitatea de asimilare a unui copil şi, într-adevăr, aici cu greu îi bag în casă. Tot timpul sunt în natură şi tot timpul descoperă ceva nou. Cu ei învăț în continuare pe sistem Waldorf, adică, dacă ei descoperă ceva, eu continui şi le pun mai multe informații. David vrea să fie architect şi atunci i-am zis așa: te rog să construieşti o casă şi vreau aşa: vreau sufrageria, vreau baia de 2/3 din suprafața sufrageriei, dormitorul de două ori mai mult. Și uite așa învățăm fracțiile, ariile şi volumul. Și după ce s-a apucat de lucru a zis: „așa e de greu să fii architect?” (David, care asculta discuția, a adăugat: dar am reuşit, a ieşit foarte fain!). Apoi a făcut construcția şi pe Lego. Iar de obicei, după ce facem o operă de artă, o distrugem ca să nu ne ataşăm, asta e părerea mea. Așa că planurile le-am aruncat în sobă.

Eu nu am mai suportat să lucrez în sistem, am avut un director care ne lua pe toți la rost, iar eu nu puteam vorbi cu ea cum vorbeau ceilalți, obedient, şi atunci, în consiliul profesoral, fără să mă anunțe, au desființat grupa Waldorf. Apoi mă chemau în consilii şi mă tot tachinau, că de ce nu m-am dus la perfecționare, de ce nu am credite. Și eu nu am vrut să spun acolo, la grădiniță, că am doctoratul, eu m-am dus să lucrez în sistem Waldorf şi atât. Iar când i-am spus de doctorat, a început să îi fie frică, a chemat pe cineva de la inspectorat în cea mai dificilă zi din săptămână, când făceam pâine. A spus că e total neigienic să faci pâine şi apoi să te joci. La clasă toți copiii lucrau şi ştiau ce au de făcut şi inspectoarea, la sfârşit, m-a întrebat dacă îi bat, că sunt prea cuminți, sigur sunt cuminți de frică. N-au putut înțelege că orice copil care are un stimulent pe nivelul lui de absorbție, este prins de ceea ce are de făcut (adică e „cuminte”, cum spun ei).

mini-interviu

3. Cum a fost adaptarea aici, Cristina?

CC: Copiii ne-au ajutat foarte mult. Am avut foarte multe crize profunde. Eu am crezut că mă mut în natură, dar am descoperit că pentru asta trebuie să las deoparte EU-l profesional (profesia mea, succesele mele, mersul la conferințe), EU-l relațional (cu prietenii, cu colegii). Aveam stima de sine formată pe aceste paliere. Am aflat ceea ce se spune în filosofia socială, eu sunt ceea ce sunt eu fără copii, fără soț, fără meserie, fără cunoştinte, fără hârtii. Aici am dat de mine şi a fost îngrozitor, am descoperit lucruri atât de urâte pe care le-am negat, pe care le-am aruncat în spinarea celorlalți şi da, după aia m-am descoperit. Și apoi mi-am descoperit și soțul...pe Gabi. Am aflat despre mine că trăiam cu un bărbat de zece ani şi nu ştiam ce culoare preferă, ce mâncare, dacă vrea sărat, dacă îi place mâncarea iute, dacă îi place pâinea mai arsă sau mai ne-arsă şi a trebuit să renunț şi la EU-l pe care-l aveam cu el. Și am descoperit un nou EU. Am plecat de sute de ori, când eu, când el, am plecat de aici, dar e fain că nu ne-a apucat pe amândoi deodată (zâmbește). Apoi am luptat să ne aducem înapoi.

„Am aflat ceea ce se spune în filosofia socială, eu sunt ceea ce sunt eu fără copii, fără soț, fără meserie, fără cunoştinte, fără hârtii.”

4. Şi de când nu mai plecați? Acolo s-a întâmplat ceva de când nu mai plecați...

CC: Ne-am maturizat. Zilele trecute a venit la mine, eu eram în bucătărie şi aveam lume la masa. Toți ziceau ”Vai, ce ciorbă minunată, eşti fantastică!” şi Gabi zice la ureche, așa pentru mine, ”Vezi că ciorba e prea acră, lingura nu stă cum trebuie...” şi eu i-am zis ”Vezi că trebuie să lucrezi pe invidie. Te iubesc!”.

Am învățat mult şi de la situație, şi din cărți, am învățat şi de la bătrânele de aici din sat. Sunt patru. Mi-ar fi greu să pun în cuvinte ce am învățat de la ele: o atitudine sau un gest extrem de profund. La toate am văzut că observă şi au o putere de sinteză extraordinară, în două cuvinte şi-au dat seama despre ce e vorba. De la tanti Mărioara am învățat grădinăritul, într-un mod foarte profund, de la tanti Lăurica, care e aici, aproape, am învățat relația cu bărbatul, de la tanti Aurelia am învățat să țes, să am grijă de casă, și nu rețete, ci atitudini, şi mai sus de tot, de la tanti Victoria am învățat relaționarea cu ceilalți, cu lumea.

Hai să luăm spre exemplu: gradinăritul de la tanti Mărioara. Oamenii de aici nu au structurat - te duci la ei, le pui o întrebare, nu ştiu să-ți răspundă, dar dacă te duci şi munceşti cu ei o zi, afli o enciclopedie. Nu au puse în cuvinte şi nu ai cum să pui în cuvinte ceea ce ei adună de secole şi ceea ce au în gena lor. Am întrebat-o cum să pun în grădină şi nu a știut să-mi spună. Până când m-am dus la ea şi mi-a arătat şi m-am lămurit. De exemplu, am văzut că ea stă în genunchi pe pământ. Eu… cu mănuşi, cam aşa gradinăresc eu, că după aia fac pâine. Eu cu unelte, ea cu mâinile, ia contact cu întreg trupul cu pământul. Stă în genunchi şi lucrează cu mâinile. Am pus amândouă fasolea în aceeași zi și a mea a pornit mai târziu şi a ei mai devreme, a ei s-a urcat pe arac, a mea e mică. Când am întrebat-o de ce m-a luat în gradină, a băgat mâna în pământ, a simțit temperatura și a zis „azi nu semănăm, nu e bun pământul”. Ea întâi a umblat pe la plante, a smuls anumite buruieni ca să vadă cum e pământul, dacă e cald, cât e de umed. Asta, pentru mine, a fost o lecție extrem de importantă de biologie sau permacultură. Dar adevărata lecție pe care am luat-o eu a fost atunci când am ajuns în grădina mea şi, singură, deoarece copiii dormeau, bărbatul era la ale lui treburi,am descoperit ce înseamnă să îngenunchezi şi să simți pământul. Iar în momentul ăla am avut o criză de plans pentru că am simțit pământul. E ceva... nu am cuvinte să vă povestesc. Și în momentul ăla mi-am amintit de ce atunci când m-a demolat Ceauşescu în '88 am refuzat apartamentul de la etajul VI. Mi-am dat seama că stăteam în aer, aveam un apartament, dar de fapt nu-l aveam, aveam o proprietate, dar de fapt nu aveam nimic. Și de-abia când am îngenunchiat acolo am simțit că nu este pământul meu, ci că eu sunt a pământului. A fost o criză lăuntrică extrem de profundă. Și apoi semănând, mi-au venit în minte rugăciuni, dar nu ştiu de unde, și aşa într-un plans, am semănat prima oară în viața mea fasolea şi mi-a ieşit.

5. Cristina, dacă ar fi să le spunem oamenilor care o să citească articolul, trei lecții pe care le iei cu tine din situația voastră şi care ar ajuta şi pe altcineva, dacă ar fi, să se adapteze major în viață, să facă o schimbare aşa majoră?

CC: În primul rând, lecția este de a fi prezent aici şi acum. Eu am fost de sute de ori în trecut şi în viitor și eram într-o continuă visare, mi-am dat eu seama. În momentul în care am fost aici şi acum, în prezent, mi-am dat seama că trecutul e dat, iar viitorul ți-l creezi trăind prezentul. Aceasta aş lua, să fii prezent cu totul, cu atenție, cu totul. Apoi, să fii deschis la învățare tot timpul. Și iubire. Dar cred că ar fi trebuit să încep cu iubirea.

6. Mulțumim mult de tot Cristina. A fost o lecție ceea ce am ascultat azi!

CC: Da, a fost o lecție. Dar voi veniți şi plecați, o povestiți altora, dar nu vă răstoarnă. Dar cu siguranță aveți şi voi lecțiile voastre.


180212 Imagine mini-interviu 640x373

În ATU am declarat anul 2018 un an al Adaptării. Ne-am gândit că ar fi interesant să aflăm experiențele de adaptare ale unor oameni care, în anumite contexte, au trăit adaptarea ca un ”must-do”, oameni care trăiesc adaptarea ca parte a vieții lor sau ca parte a muncii lor. Te invităm să citești câteva rânduri scrise de acești oameni, din experiența personală. Sperăm să îți fie de ajutor în propria adaptare!
Dacă dorești să împărtășești o experiență proprie de adaptare, răspunde celor patru întrebări ale mini-interviului și trimite-ne povestea ta la adresa . Poveștile inedite vor fi publicate pe site-ul și pagina de Facebook ATU Consulting, iar povestea cea mai apreciată de cititorii noști va fi premiată în decembrie.

foto: Liana POP

Vă invităm cu drag să vă abonați la Newsletterul nostru! Cel mult de două ori pe lună vă vom trimite articole, resurse și informații utile pentru dezvoltarea personală și profesională.
Please wait

Localizare ATU-2018