Skip to main content
Jurnal »

Cum am învățat să fiu în prezent. Confesiunile unei impulsive sub acoperire

14 iulie 2015
Fii-in-prezent

de Angela NAGHI [guest post]

De când mă știu, problemele mele au cam avut legătură cu impulsivitatea mea.

La grădiniță, eram cea mai mică din grupă; dar compensam prin energie și prin faptul că întotdeauna eram de acord cu trăznăile propuse de alții mai mari.

În școala primară, poate din cauză că voiam să fiu pe placul învățătoarei cu prenume omonim sau pentru că era perioada în care am început să mă întreb dacă lumea râde la ce zic sau la zâmbetul știrb, impulsivitatea mea s-a văzut doar în câteva arsuri, genunchi zdreliți, scrisori cu vești nu foarte bune pentru vecini și cutii poștale pline de gândaci pentru vecinii speciali.

În generală, probabil pentru că eram prea mică să joc baschet și așadar dispuneam de prea multă energie, au început primele discuții legate de media la purtare atunci când am adus o plasă plină cu zăpadă în clasă – să mă răzbun pe baieții care m-au „spălat” în pauză, sau când am spart cel mai mare termometru cu mercur din laboratorul de chimie.

În liceu am devenit mai conștientă de mine și de ce vreau de la viață și am început să mă gândesc ce, cum și unde voi fi peste 5, 10, 15 ani. După ce am renunțat la ideea de a fi medic, am început să cred că mi s-ar potrivi să lucrez în advertising sau, ideal, într-o editură.

Am ales să urmez specializarea care mă va apropia de Advertising. Doar că după un semestru de Comunicare, mi s-a părut mai interesant ce se învăța la Științe politice și administrative. Iar aici am învățat, printre multe altele, să iubesc planificarea.

Astfel au început anii în care am planificat orice aveam de gând să fac, în care am început să vreau să fac consultanță/strategie și, întâmplător sau nu, chiar am ajuns să fac asta. Într-o agenție de publicitate.

Fii-in-prezent

Efectul secundar a fost că in my 20s, am început să nu mai fiu atentă la ce se întâmplă în prezent, să fiu deja cu gândul la următorul moment.

Nu ieșeam cu un tip decât dacă mă vedeam soția lui, făceam voluntariat doar pentru că știam că mă va ajuta în viitor să știu cum funcționează societatea, nu citeam decât cărți de nonficțiune care mă ajutau să știu mai multe la facultate, master sau job.

După o perioadă de downshifting, m-am întors direct la București, pentru un interviu. La o editură.

Impulsivitatea mea a răbufnit acum câțiva ani la vederea unei poze cu cinci căței care-și căutau stăpâni iubitori.

Maurice m-a învățat să fiu responsabilă și să fiu în prezent.
M-a învățat că orice simt, îi influențează comportamentul.

Maurice

M-a învățat că trebuie să ne oprim și să zâmbim.
Că în lumea asta există energii pozitive și negative și ar fi preferabil să verificăm din când în când dacă gândurile și acțiunile noastre sunt în concordanță cu versiunea cea bună a fiecăruia dintre noi.
M-a învățat să pun accent pe un somn de calitate, să respir adânc, să apelez la spiritualitatea și valorile mele pentru a mă simți cu adevărat bine.
M-a învățat că există o soluție mai bună pentru orice problemă.
Că cei mai frumoși pantofi din lume nu-și merită banii dacă un animal a murit pentru ei.
Că poți simți bucuria pură în mici detalii. Cum ar fi o minge nouă de tenis.
Că orice decizi să faci cu acea minge de tenis trebuie să fie bine. Fiindcă e în concordanță cu tine.

Iar rezultatele nu vor întârzia să vină și să-ți aducă un zâmbet și mai mare.


Angela-NAGHI
Angela NAGHI
este Communication Director la editura Publica, iar când nu citește, organizează evenimente, aleargă cu Maurice, învață cod (deocamdată Front-end și, într-o bună zi, Swift), planifică reamenajarea casei și croiește haine. Acum abia așteaptă să ajungă câteva zile acasă, în Ardeal. Și își dorește să locuiască într-o zi în New York și San Francisco.

Recomandă și altora