Cu opere a căror valoare a fost pusă multă vreme sub semnul întrebării și idealism dur criticat, studiat foarte puțin, doar de cei interesați de literatura clasică rusă, Mihail Lermontov rămâne fondatorul romanului psihologic de natură romantică, rusesc.
Contemporan cu Pușkin, Mihail Lermontov face parte din grupul autorilor ruși ale căror opere te duc pe traseul unei aventuri singulare, oferindu-ți în schimb, gusturi diferite. Așa cum ființa umană percepe 4 gusturi de bază: dulce, sărat, acru și amar, la fel am perceput eu „Un erou al timpului nostru”, dulce în momentele de sensibilitate lucidă, sărat în dueluri nedrepte, amar prin iubirile pierdute și acru din nechibzuința existențialului, pe potecile șerpuite ale Caucazului.
Cartea „ecranizează” un manifest al sinelui, strâns într-un mănunchi de descrieri peisagistice și psihologice ale naturii, deopotrivă ca monument natural și uman. Este portretul unui om, dar nu al unuia singur, ci și a unei generații întregi, în plină dezvoltare, a căror vicii și idealuri ne caracterizează complet, chiar și în secolul XXI.
Din primele pagini, am surprins autorul pornind la un drum presărat, practic, cu de toate:
„Întreaga încărcătură cu care mă deplasam consta dintr-un geamantan nu prea mare, umplut pe jumătate cu note de drum. Mare parte din ele, din fericire pentru dumneavoastră, s-a pierdut, iar geamantanul cu restul de lucruri, din fericire pentru mine, a rămas întreg.”
Forțat să înnopteze la poalele Muntelui Koișaur, autorul face cunoștință și se aliniază pe același traseu caucazian cu un vechi general, Maksim Maksimîci, care îi povestește despre stilul de viață în acest colț îndepărtat al Imperiului Țarist, dar și despre un personaj emblematic, care i-a lăsat generalului o impresie adâncă. Ajunși în Vladikavkaz, autorul și generalul se întâlnesc cu personajul misterios despre care vorbiseră cu o seară înainte, Grigori Alexandrovici Peciorin, pe care l-au găsit pe picior de plecare, lăsând în urmă întrebări și jurnale, drept răspunsuri. Asumate și publicate, la rândul lui, de autor.
Grupurile sociale și trăirile acestora (înalta societate petersburgheză și moscovită) din jurnalele și scrisorile lui Grigori Peciorin sunt asemănătoare cu societatea zilelor noastre până la momentul ciocnirii cu pandemia. Oameni plictisiți, orbiți de cultura de consum, măcinați totodată de o pustietate pe care nici un răsărit sau o nouă zi nu o putea umple, alunecând în experiențe ce duceau la mici declinuri personale.
Bela, Taman, Prințesa Mary și Fatalistul sunt cele patru părți ale jurnalului lui Peciorin, personajul cărții, care gravitează în jurul multiplelor sentimente: de la dezgust și frică, până la pasiune; de la tristețe până la ambiție. Sentimente pe care oricum suntem obișnuiți să le trăim, dar de această dată altfel.
„Recitind jurnalele, m-am convins de sinceritatea celui care și-a dezvăluit cu atâta cruzime propriile slăbiciuni și vicii. Istoria unui suflet omenesc, chiar și a celui mai neînsemnat, aproape că e mai interesantă și mai folositoare decât istoria unui întreg popor, mai ales când este rezultatul analizei și observațiilor făcute de inteligența unui om matur asupra propriei sale persoane, scris fără dorința vanitoasă de a trezi simpatie sau mirare.”
Anatomia psihologică a lui Grigori Peciorin devine atât pentru autor, cât și pentru societate, chipul Eroului. Un individ ficțional, în povestea căruia nu poți să nu urmărești cu nesaț aplecările sale romantice până la cinism (episodul dramatic cu Bela, iluziile Verei și relația cu Prințesa Mary) și să rămâi surprins/surprinsă de ochii și mintea de vultur (în discuțiile cu Maksim Maksimîci și doctorul Werner). Caracterizat de ascuțime rece până la cruzime (prin duelul cu Grușnițki) și de un spirit dur conștient de sine (datorită narațiunilor filozofice proprii), Peciorin se aruncă pe o pantă sisifică a declinului moral, cu mari aspirații de reinventare a propriului Eu. Un roman scris în contrapunct despre noi înșine: tandri și brutali, eleganți și nesăbuiți, inspirând delicatețe și totodată spirit dominator.
În lumina noilor evenimente, ne-am recules din aplecările spre superficialitate și din spiritul concurenței cu cei de lângă noi. Am învățat să iubim și să ne iubim mai mult, să fim deschiși, înțelepți în decizii și plini de speranță, așa cum Grigori Peciorin năzuia să ajungă într-un moment al existenței sale. Viața tinde să ne amintească mereu cine suntem și cum rezonăm cu lumina din noi, devenind astăzi, proprii eroi ai timpurilor noastre.
Prima parte a cărții a fost publicată în 1839, pe bucăți, într-o revistă. Cea de-a doua parte, care întregește manifestul social a lui Lermontov, a apărut în 1841, anul în care autorul a murit absurd într-un duel, „Un erou al timpului nostru” fiind publicată integral abia după moartea acestuia, în îndepărtatul Caucaz.
Photo credit: Pexels
