Povestea merge mai departe – despre stilurile parentale

de Gabriela HUM și Raluca GORDAN

Vă invităm să facem o scurtă vizită imaginară în propria copilărie și să ne amintim dacă sau cât de des am spus „Când voi fi mare, eu n-am să fiu ca mama/tata!”, „Cu copilul meu, eu n-am să fac niciodată ca mama/tata!”.

În rolul de părinte și de adult, singurele lucruri sigure sunt:

1. Că la un moment dat, vom greși (și ce greșeli ne sunt mai la îndemână decât cele cunoscute, ale părinților noștri de exemplu?) și
2. Că la un moment dat, ni se va spune/reproșa că am greșit (de obicei, acel moment este adolescența copiilor noștri).

De aceea, în rolul de părinte, întrebarea nu este neapărat „Cum să fac să fiu un părinte perfect/ideal?”, ci Cum să fiu un părinte suficient de bun? Cum anume eu, copilul părinților mei, duc mai departe în varianta de model sau contra-model, ceea ce am văzut/trăit/simțit în familia de origine? Cum anume pot fi un părinte autoreflexiv, dispus să învăț și să mă schimb și să cresc alături de copiii proprii?

Familia este singura instituție universală, vizibilă în toate societățile și fiecare dintre noi suntem născuți într-o familie. Pentru că la naștere suntem neputincioși și ne dezvoltăm ca nevoie independența (independența este alegerea de a depinde de mine în primul rând pentru suport sau acces la resurse) și autonomia (autonomia descrie conștientizarea propriilor valori, scopuri, posibilități și implicarea în acțiuni care sunt susținute de acestea și/sau sunt orientate spre acestea), familia este primul context de socializare care servește ca mediu constant, care devine model internalizat implicit.

Plecând de la modul în care am fost crescuți ca și copii, ne putem uita la câteva dimensiuni, așa cum sunt ele prezentate mai jos:

Fig. 1 Dimensiunea model

În acest articol, ne vom ocupa de aria relației parinților cu copiii, pornind de la relația părinților noștri cu noi și ajungând la relația noastră cu copiii proprii.

Gândiți-vă cum a fost relația parinților voștri cu voi?

• De cine ai fost mai apropiat? (mama sau tata)
• Cine avea mai multă răbdare cu tine când erai copil?
• Cine avea mai mult timp pentru tine când erai copil?
• Cine era modelul tău? Ale cui comportamente și atitudini le-ai adoptat?
• Cum vă arătau parinții iubire, tandrețe?
• Cum simți că ai fost tratat ca și copil? Au existat tratamente preferențiale față de copii (frați/surori) și față de cine s-au manifestat acestea?
• Care erau regulile importante în familie, pe care ca și copil era necesar (sau obligatoriu) să le urmezi?
• Cum erai/erați tu/și frații tăi/ pedepsit(i)? Dar recompensat(i)?
• Cum ar fi trebuit să te dezvolți ca să împlinești idealul părinților?

Dacă ne ocupăm mai de aproape de cele opt întrebări de mai sus, vom vedea că ele se referă la două aspecte importante în relația părinților cu copiii: la cum anume părinții arată copilului că îl iubesc și cum anume părinții încearcă să introducă regulile în viața copilului.

Diana Baumrind vorbește despre cele două aspecte de mai sus, descriind cu ajutorul lor tipurile de parenting. Autoarea vorbește despre responsivitatea părintelui față de nevoile copilului și despre exigența cu care părintele aduce reguli în viața copilului.

Fig. 2 Cele 4 stiluri de parenting după Baumrind, Maccoby and Martin

Parentingul ferm – este exigent și responsiv la nevoile copilului, abordarea este una centrată pe copil, cu așteptări mature față de copil; părintele înțelege cum se simte copilul în diferite situații și îl ajută să își regleze emoțiile. Chiar dacă modul de abordare al copilului este într-o variantă matură, părintele ferm este un părinte iertător, care își ajută copilul și îi este alături în a găsi soluții pentru a rezolva diferite situații problematice pe care le trăiește, încurajează copilul să fie independent și totuși îi oferă limite acțiunilor sale, acceptă negocierile, permite copilului să exploreze, fiind acolo la întoarcerea lui, pentru a discuta despre ceea ce a descoperit (indiferent că asta înseamnă o frunză sau o experiență într-o tabără), oferă posibilitatea copiilor să ia decizii, ghidându-le uneori, dar lăsând copilul să și greșească, să eșueze, fiindu-i alături în asumarea eșecului și în a învăța din el (nu pentru a pedepsi eșecul sau greșeala).

Sunt părinții care dezvoltă copii cu acceptare de sine înaltă, independenți, curioși, autonomi. Sunt părinți care cunosc nevoile copilului și ajută copilul sa-și împlinească cele 3 nevoi de bază (de conectare, de învățare prin afirmare de sine și explorare, și de control).

Parentingul autoritar – este unul restrictiv, parintele setează direcții de acțiune pentru copil, oferind puține explicații. Adesea ceea ce crede părintele este ca „eu știu mai bine, copilul oricum nu înțelege”. Nivelul de responsivitate la nevoile copilului este mic, exigențele sunt mari. Părintele tinde să ceară supunere din partea copilului fără explicații, focusul este pe statutul de părinte care are putere. Pedeapsa fizică este cea mai frecventă formă de pedeapsă iar disciplinarea se face adesea prin ridicarea tonului.

Copiii cu parinți cu stil autoritar tind să dezvolte competențe sociale mai reduse, sunt mai conformiști, mai supuși, mai tăcuți. Adesea în adolescență rebeliunea specifică acestei vârste înseamnă implicarea în comportamente de risc sau fuga de acasă.

Există însă și câteva aspecte pozitive ale parentingului autoritar. În cultura asiatică este bine cunoscut fenomenul de „tiger mother”, mamele autoritare, cu nivel foarte ridicat de expectanțe de la copii încă de la 5-6 ani (în cultura budistă în general se spune că până la 5 ani să îți tratezi copilul ca pe un prinț și dupa 5 ani ca pe un sclav). Aceste mame forțează adesea limitele copilului și îl împing dincolo de blocajele sale, unii dintre acești copii ajungând să performeze excelent în diverse domenii ale vieții (copiii genii în muzica, dans, matematică etc). Un alt aspect subliniat de cei care nu sunt împotriva unui parenting de tip autoritar este faptul ca acest stil de parenting pregătește copilul pentru agresivitatea cu care se va întâlni în viață, în lumea de dinafara familiei.

Parentingul indulgent – este unul responsiv și neexigent, caracterizat prin implicarea emoțională din partea părinților în relația cu copilul și de foarte puține cereri din partea lor. Părinții sunt emoționali, acceptanți, responsivi la cererile și nevoile copilului. Părintele indulgent nu cere copilului să își regleze comportamentele sau să se poarte potrivit unei situații. În acest fel copilului îi este necunoscut conceptul de „limită”. Ca adulți, acești copii vor ști mai puțin cum să își regleze comportamentele în așa fel încât să nu declanșeze reacții agresive sau de respingere în ceilalți.

Părinții permisivi vor fi „prieteni” ai copiilor lor, nu vor juca un rol real de părinte. Așteptările sunt foarte mici, disciplina este redusă, părintele lasă copilul să ia singur decizii, îi oferă sfaturi la fel ca un prieten. Acest tip de părinte oferă copilului orice își dorește, sperând ca, copilul să aprecieze acest lucru. Alt tip de părinte permisiv este acela care oferă copilului său tot ceea ce lui i-a lipsit în copilărie (focusul în acest caz fiind pe nevoile proprii și nu pe nevoile copilului). Studiile făcute de Baumrind arată că acești copii se maturizează mai greu sau rămân imaturi până la vârsta adultă, în special emoțional, au dificultăți în controlul impulsurilor mai ales la vârsta adolescenței.

Unul dintre aspectele pozitive ale acestui stil parental este securitatea emoțională traită de copil, independența, dorința de a învăța și curajul de a se implica în lucruri noi și capacitatea de a accepta înfrângerile cu mai mare lejeritate.

Parentingul neglijent – este parentingul în care părintele nu este nici exigent nici responsiv – se mai numește neimplicat, detașat. Părintele este neimplicat și foarte puțin curios de viața copilului său. Acest părinte este neinteresat de emoțiile și de opiniile propriului copil. Oferă copilului strict suport material și are grijă de nevoile de bază: de hrană, de locuință, de bani. Copiii cu părinți cu stil indiferent dezvoltă ideea că alte aspecte ale vieții părinților lor sunt mai importante decât ei, devin fie independenși și maturi la vârste foarte fragede, fie retrași emoțional și neimplicați social. Acest stil de parenting va impacta diverse aspecte ale vieții la vârsta adultă: de la lipsa de disciplină interioară până la capacitatea redusă de exprimare emoțională în relațiile cu alții sau tendința copilului de a căuta iubire în orice sursă pe care o întâlnește.

E puțin probabil să avem un stil de parenting pur. Adesea utilizăm toate variantele de parenting, unul dintre stiluri fiind cel predominant în educarea copilului.

Acum gândiți-vă la câteva aspecte:

1. Ce tip de parenting au folosit părinții voștri cu voi?
2. Ce v-a plăcut și ce nu v-a plăcut din modul în care parinții v-au tratat atunci când erați copii?
3. Ce ați preluat de la părinții voștri (conștient sau mai puțin conștient) în modul în care voi vă creșteți copiii?
4. Ce faceți total opus față de ce au făcut părinții voștri?
5. Cum reactionați la ceea ce se întâmplă în relația cu copiii voștri atunci când sunteți calmi, odihniți, și cum reacționați când sunteți obosiți, în criză de timp, suprasolicitați?
6. Puteți verifica ce stil de parenting folosiți voi cu copiii voștri (cel puțin la nivel declarativ) completând chestionarul de stiluri de parenting.

Fără a vrea să dăm rețete de a funcționa în relația părinte-copil, recomandăm ceea ce Rosenfield numește un stil de parenting echilibrat, formulat în acronimul UCARE:

• Arată-i copilului tău că este Unic – oferă-i copilului ideea că este unic prin încurajări, feedback pozitiv
• Conectează-l la familie și prieteni, imersează-l într-o lume securizantă, sănătoasă, moderată
• Oferă-i o Autonimie specifică vârstei – responsabilizează-l conform vârstei și capacităților sale. Lasă-l să greșească.
• Oferă-i model de Rol, lasă-l să te vadă, să te cunoască, să te întrebe, să înțeleagă că uneori ești vesel, uneori ești supărat, că și tu faci greșeli.
• Fii Empatic, pune-te în „bocancii” copilului și încearcă să vezi lumea de la nivelul lui, prin lentilele cu care el o privește, cu nivelul de cunoștințe cu care el o judecă.

Vă invităm să vedeți care este stilul vostru parental dominant completând și calculându-vă punctajul la Chestionarul privind stilurile parentale.

Bibliografie