[Interviuri cu oameni pasionați]
Patrycja BADECKA este psiholog în Jelena Gora, Polonia și cotrainer WAPP (World Association for Positive Psychotherapy). Lucrăm împreună la Katowice și, petrecându-ne orele de dincolo de training împreună, am aflat povestea ei și pasiunea pentru diversitate, limba spaniolă și America Latină. A acceptat cu spontaneitate și energie interviul și a fost foarte congruentă pe parcursul lui cu stilul de viață latino-american, pe care îl simți la Patrycja în modul în care vorbește, în modul în care gesticulează, în proactivitatea cu care abordează tot ce face. Și scriam că a fost foarte congruentă cu stilul de viață latino-american pentru că a fost un interviu de două ore în care rolul meu a fost doar să o să o ascult și să o redirecționez din când în când spre tema pasiunii…
Patrycja BADECKA: Am fost prima dată în Ecuador în 2002. Atunci am stat puțin, vreo 10 zile. Dar a fost dragoste la prima vedere… când am ieșit din aeroport și am văzut marea aceea de oameni cățărați pe gardul aeroportului (pentru că în aeroport nu au voie să intre decât pasagerii), strigând numele persoanelor dragi pe care le așteptau… era atât de multă culoare, așa de multă energie, atât de multă spontaneitate încât am fost prinsă imediat de tot ce mă înconjura. Contrastele m-au izbit: aici era Mall-ul cu magazine mari, firme recunoscute, și în față erau femeile indiene care vindeau banane coapte sau ziarul local, strigând cât le ținea plămânii: „El Comercio!, El Comercio!”, sau copiii de indieni, care se agățau de tine cerându-ți bomboane…
Am crescut într-o familie unde părinții ne-au învățat că toți oamenii din lumea asta sunt egali. În Ecuador, am simțit ce înseamnă să fii altfel, să nu fii egal, să fii alb. Când am ieșit din aeroport, am văzut o mare de oameni de altă culoare, unii cu culoare maronie a pielii, alții cu piele neagră… Eu eram albă, Senorita Patricia, mă simțeam ca în telenovelele spaniole. Acolo statutul social e considerat cu atât mai înalt cu cât ai pielea mai albă. Eram cu totul altfel decât ei și mă vedeam de la distanță oriunde aș fi fost. Imaginează-ți cum se vedeau turiștii europeni nordici, blonzi cu ochi albaștri… Efectiv aveam senzația că strălucesc pe stradă de cât erau de diferiți de ceilalți. Iar dacă ești alb, pentru ei înseamnă clar că ești bogat, că ești altfel, te tratează altfel.
Am stat cinci ani în Ecuador, m-am căsătorit și am trăit în familia soțului meu, am învățat limba spaniolă în trei luni, ca un copil care atunci învață să vorbească. Imaginează-ți că prima mea profesoară de limba spaniolă era o indiancă care nu vorbea nicio altă limbă decât spaniola. Am învățat limba intuitiv, nu știu cum, dar cumva înțelegeam aproape tot ce îmi spunea. Îmi arăta un obiect și îmi spunea numele, așa știam despre ce vorbește. Soacra mea a mai contribuit la învățarea limbii spaniole. Îmi amintesc cum mergeam pe strada și îmi arăta, ca unui copil: „auto” și îmi arăta masina… Și-mi ziceam, „Da, ca în engleză – auto!”. Apoi îmi arăta „rojo” (roșu)… Și nu știam despre ce vorbește. Dar ea mergea mai departe și îmi arăta „azul” (albastru), „negro” (negru)… „Aha, deci rojo, azul, negro sunt culori!” – îmi ziceam eu… Apoi îmi arăta un câine – „Perro”, zicea ea. Și mă încuraja din semne să spun ce culoare are câinele. „Perro negro” ziceam eu și ea aplauda și mă felicita ca pe copii.
A fost o perioadă tare frumoasă și plină. Azi vorbesc spaniola ca pe limba maternă. Am încercat să fac un curs când m-am întors în Polonia și profesorul mi-a spus că nu are sens, pentru că vorbesc foarte bine. Singura mea problemă e că nu știu să explic regulile gramaticale. Nu știu de ce spun ceva într-un anumit fel. Așa îmi sună mie bine. Cred că asta înseamnă să integrezi o limbă. Așa cum nu știu de exemplu multe reguli gramaticale nici în limba maternă, în polonează. Un alt lucru interesant este că, legat de un anumit domeniu, restaurantul de exemplu, știu multe cuvinte tehnice în spaniolă și în engleză, dar nu le știu în limba mea. Asta pentru că în Ecuador am condus un restaurant și m-am lovit de tot felul de cuvinte și ustensile pe care acasă, în Polonia, nu le văzusem, nu le-am folosit niciodată. Așa că uneori spaniola îmi este mai bogată decât limba maternă.
Restaurantul ăsta, dacă tot veni vorba despre el, se numea inițial „The Dessert Factory” și era al familiei soțului meu. Am început cu prăjituri, un fel de cofetărie, dar am ajuns în doi ani să servim și micul dejun și prânzul. Imaginează-ți că aveam mai mult de 100 de clienți la prânz, pe care trebuia să îi servim în aproximativ o oră și jumătate, cât era pauza de la birou. Deși vorbeam prost spaniolă la început, îmi plăcea să stau la recepție, să interacționez cu ei, să învăt de la ei. După un timp, au început să vorbească despre restaurant ca fiind „La Polaca” – adică „La fata poloneză” așa că am schimbat numele restaurantului după cum îi spuneau clienții. Și La Polaca era acolo, relaționând cu clienții – partea care îmi plăcea cel mai mult, făcând o grămadă de greșeli în comunicare, uneori într-un mod foarte haios. De exemplu, noi stateam în Quito, capitala Ecuadorului, un oraș așezat pe valea Guayllabamba, între două vârfuri muntoase vulcanice ale munților Pinchincha, parte din Anzii Cordilieri. Mi-a fost foarte greu să înțeleg și să rețin diferența dintre „erupciono” = a erupe, legat de vulcani, și „erupto” = a râgâi. Și se amuzau teribil de mine când spuneam că vulcanii râgâie…
Un alt moment haios a fost de un Paște când pe stradă era un pelerinaj al celor numiți La Cucuruchos (pelerini care se consideră păcătoși și, îmbrăcați special, refac „drumul crucii”). „Mira, mira, il Cucaracha” („Uite, uite, gândacii de bucătărie!”) am strigat eu entuziasmată. A râs tot restaurantul de mine, dar erau așa de acceptanți, de deschiși, de calzi încât nu aveai cum să iei nimic personal cu ei. Asta eram eu și ei mă iubeau!
Știi, energia aia de acolo, spontaneitatea, culoarea – toate sunt cumva din mine. M-am regăsit într-un alt fel stând cu ei. Au două valori importante: credința și fotbalul. Fotbalul e o a doua religie la ei. Când e meci de fotbal important, toată lumea se îmbracă în culorile echipei cu care ține, taximetrele au steaguri cu culorile echipelor, tinerii merg la serviciu cu cămașă și cravată, dar pe dedesubt poți vedea tricoul echipei favorite. E un cult…
„… energia de acolo, spontaneitatea, culoarea – toate sunt cumva din mine. M-am regăsit într-un alt fel stând cu ei.”
Credința, în Polonia e ceva asociat cu seriozitatea și păcatul. Provin dintr-o familie romano-catolică poloneză, tradiționalistă. La noi cine a divorțat nu poate să se recăsătorească. La biserică mergem serioși, îmbăcați frumos, preotul e cel care, cu seriozitate, ne spune câte rele sunt în lumea asta… În Ecuador, în biserică se dansează, se merge în tricou și pantaloni scurți, acolo te bucuri că ești mai aproape de Dumnezeu. Dumnezeu e diminutivat, așa îl aduc cumva mai aproape de suflet. Îi spun Diosito, Jesusito…
Sexualitatea și fidelitatea sunt înțelese cu totul altfel decât în Europa. Soacra mea – de exemplu – are trei băieți cu trei bărbați diferiți și doar cu doi a fost căsătorită. Și asta e ceva natural acolo. Mergi pe stradă și bărbații, de la 16 ani la 90 de ani, fluieră sau sâsâie dupa tine și strigă „Mi Reina” („Regina mea!”). La început era ciudat, mă simțeam insultată, mă întorceam încruntată la ei, mă gândeam „Uite și la moșu ăsta că abia se ține pe picioare și nu mai are dinți în gură și îi arde de fluierat după femei.” Apoi am văzut femeile făcând glume cu ei, am înțeles că nu e nici periculos, nici defăimător ce fac ei, pur și simplu își exprimă admirația față de femeie (ca și concept), în felul lor. Și am început să mă joc și eu cu situațiile astea, să schimb replici, să răspund la provocări. Era un joc spontan, haios.
Gabriela HUM: Cum a fost să te detașezi de cultura ecuadoriană – fizic vorbind, pentru că emoțional aud că ești încă foarte prinsă de ea?
P.B.: Recunosc că nu sunt detașată emoțional de cultura asta. Am plănuit să mă întorc în Ecuator de Crăciun, dar nu s-a putut din cauza unor probleme personale și financiare. Încă țin legătura cu familia mea de acolo. Soacra mea are 11 frați și surori și de toate sărbătorile ne trimitem unii la alții cadouri. De Crăciun este minunat, imaginează-ți că se întâlnesc cu toții, sunt în jur de 50 de persoane împreună. Sper să ajung să merg înapoi în vară și să vizitez locuri pe care, atunci când am stat și am trăit acolo, nu le-am putut vizita, pentru că munceam. Aș vrea să văd Ecuatorul și cu ochi de turist.
Cum a fost detașarea? A fost dificilă. Îmi lipsește… Nu știu cum va fi când mă voi întoarce. Poate acum trăiesc cu o iluzie, cu idealizarea locurilor acelea. Sunt încă în contact cu familia, ne trimitem felicitări de zilele de naștere sau mici cadouri. Ei știu că îmi plac la nebunie „artesania”, lucruri făcute de indieni. Au lucruri foarte colorate, cu foarte multe detalii…
Îmi lipsește energia… Îmi lipsesc extremele pe care le poți trăi acolo. De exemplu, dreptatea și nedreptatea, care conviețuiesc cumva împreună. Poți trăi acolo lucruri care, văzute din perspectivă occidentală, par injuste, dar din interior, trăite și văzute prin ochii lor, sunt drepte și acceptate. Ziua de exemplu are 6 ore, noaptea are 6 ore, tot timpul anului, Ecuador e la Ecuator. Așa e drept, nu? Jumate-jumate. Dar sărăcia oamenilor, a indienilor în special, copiii care cerșesc pe stradă, mie personal mi se părea o nedreptate imensă. La noi în Polonia vezi doar adulți cerșind… Dar copii, nu!
Am trăit și momente grele. Într-o seară, am fost atacată de un copil în parc, cu un cuțit. Lucram ca asistentă a unui profesor la o școală internațională și într-o seară, în drum spre casă, a venit la mine un copil de 11-12 ani și mi-a zis „Dă-mi toți banii pe care îi ai la tine!” și i-am spus „Nu am bani!” și chiar nu aveam bani la mine pentru că nu aveam nevoie de ei la școală. Și m-a amenințat din nou… Și atunci am găsit în mine puterea de a domina situația, de a mă poziționa în rolul de mamă (pentru că în fața mamei niciun bărbat nu mișcă în Ecuador) și i-am strigat „Que estas haciendo? No tengo dinero, ya sabes?” („Ce faci? Nu am bani la mine, înțelegi?!”), dar într-un fel care l-a dus din rolul de agresor în cel de copil și a luat-o la fugă… Am înțeles atunci că spontaneitatea are și fața ei umbroasă, că poate fi periculoasă, copilul astă, spontan, putea să-mi curme viața… Dar ăsta e Ecuadorul – azi trăiești la maxim, cu tot ce poți, mâine s-ar putea să nu mai fii… Poți vedea toate lucrurile astea ca provocări, ca experiență din care înveți, dar le poți lua și ca experiențe pe care nu-ți mai dorești să le trăiești (să vezi țara asta murdară, periculoasă, oamenii necivilizați). Pentru mine nu știu de ce, țara asta e ca o pasiune, mă fascinează, o iubesc, iubesc oamenii, felul lor de a fi, locurile.
Trăind într-o cultură atât de diferită, am realizat cât de tare suntem absorbiți de propria cultura, de lucrurile pe care le considerăm „normale”… În Ecuador, am trăit situații în care, cu „normalitatea” mea, eu eram cea ciudată.
„Pentru mine – nu știu de ce, țara asta e ca o pasiune, mă fascinează, o iubesc, iubesc oamenii, felul lor de a fi, locurile.”
Pe de altă parte, sunt foarte deschiși la alte culturi. Am dus cu mine tradiția polonează și le-am arătat câte ceva din ea. La noi de exemplu de Crăciun, de Paște, familia se întâlnește la masă și petrece toată ziua mâncând și povestind, în jurul mesei. Mâncarea este una dintre valorile importante în Polonia, bineînțeles datorită istoriei noastre comuniste când nu găseai de mâncare, din cauza iernii când, dacă nu ai pus ceva deoparte, poți muri de foame. În Ecuador, mâncarea nu e o valoare pentru că, oricât ai fi de sărăc, mereu vei găsi o banană sau alte fructe să mânânci. Într-un an, am pregătit ziua de Paște după tradiția catolică polonează și a fost foarte interesant pentru ei să stea cu toții la masă 4-5 ore, surprinși că pot vorbi, că împărtășesc în timp ce mânâncă. La ei, pentru că o familie are foarte mulți membri – uneori la soțul meu în familie ne adunam 40-50 de oameni – nu ai cum să pui masa pentru toți, așa că mâncarea e undeva deoparte, ca un bufet suedez, fiecare merge cu farfuria, își ia ce dorește și își găsește un colțișor unde poate mai vorbește cu 1-2 persoane.
O altă experiență drăguță a fost când am primit primii musafiri în casa noastră, după ce ne-am căsătorit. În cultura poloneză, când vine cineva la tine pregătești ceva, orice, măcar o cafea, un ceai dacă nu o prăjitură sau altceva dulce. I-am spus lui Fernando că vreau să pregătesc ceva pentru musafiri și s-a uitat cu ochii mari la mine și m-a întrebat „Dar pentru ce?”. Atunci mi-am zis „O, Doamne, și eu m-am măritat cu omul ăsta așa de necivilizat…”. Până am înțeles că e doar o diferență între culturi.
Azi înțeleg cum numele unor concepte poate fi același, toți vorbim despre dreptate, despre politețe, despre sexualitate, dar conținutul conceptelor pe care le avem și cu care operăm zi de zi poate fi complet diferit. Iar ca să ne înțelegem unii pe alții e nevoie să vorbim despre conținuturile cu care operăm, să le înțelegem dincolo de cuvinte.
„numele unor concepte poate fi același (…), însă ca să ne înțelegem unii pe alții e nevoie să vorbim despre conținuturile cu care operăm, să le înțelegem dincolo de cuvinte.”
G.H.: Pentru mine e interesant cum te-ai născut și ai crescut într-o familie unde ai învățat că toți oamenii sunt la fel și ai ajuns să trăiești în mijlocul acestei diversități și a multiculturalismului.
P.B.: Convingerea asta transmisă de părinții mei, că „toți suntem la fel” are rădăcini mai vechi în genealogia familiei mele… Îți spuneam cu ceva timp în urmă că familia mea are rădăcini în România, bunica mea s-a născut la Solca, lângă Suceava. În perioada Imperiului Austro-Ungar, bunica spunea că a fost perioada în care, acolo, în Bucovina, trăiau împreună o grămadă de națiuni: erau slovaci, austrieci, maghiari, polonezi, ucrainieni și români, bineînțeles. Bunica vorbea germană, română, rusă, engleză. Era și acolo diversitate și multiculturalism. Apoi bunica s-a căsătorit cu un polonez și a plecat spre sudul Poloniei. Dacă mă uit la familia mea de acum, mama e în Polonia, fratele ei e în USA căsătorit cu o americancă, o soră a ei este în Germania, căsătorită cu un neamț, eu am fost căsătorită cu un ecuadorian, fratele meu mai mare e în Irlanda și are o parteneră chinezoaică, celălalt frate, înainte de a muri a trăit în SUA… Mama mereu făcea glume că fratele mai mic se va căsători cu o negresă și ea va avea nepoți internaționali. Știu că asta e o glumă, dar ce pot spune clar este că mereu am simțit în familia mea aceasta acceptare necondiționată a diversității. Poate că asta m-a și împins la o căuta și m-a făcut să mă simt atât de „acasă” în Ecuador.
Într-o țară catolică precum Polonia, unde oamenii sunt cumpătați la vorbe și fapte, Patrycja aduce culoare și energie. Pasiunea ei pentru stilul latino-american se simte și se vede în gesturi, în îmbrăcăminte, în bijuterii, în accent și ton. Vă puteți imagina limba slavă vorbită cu accent spaniol? Când nu găsește un cuvânt în engleză, îl spune prima dată în spaniolă și abia apoi în poloneză. Ascultă Pasillo și e îndrăgostită de Il Divo. Se pierde adesea în filmele lui Almodovar, Guillermo del Toro și Juan Jose Campanella. Patrycja „respiră și transpiră” stil latino-american, trăindu-și pasiunea în fiecare zi.
Munca de trainer ne aduce aproape de mulți oameni, ne lasă să îi descoperim dincolo de activitatea lor de zi cu zi. Așa am aflat că mulți dintre ei au pasiuni: unele legate de munca lor, altele mai personale. Și cum anul 2016 în ATU este declarat anul pasiunii, am început un nou proiect din categoria beyond training, proiect prin care dorim să vă prezentăm oameni obișnuiți și pasiunile lor – sub forma unor Interviuri cu oameni pasionați.
foto: arhiva personală Patrycja BADECKA
Cucuruchos – via
