Skip to main content
Jurnal »

Despre Eu – cunoscătorul de mine

29 decembrie 2016
Lentile-eul-cunoscator

de Gabriela HUM, director executiv ATU Consulting

Suntem un produs care reflectă modul în care lucrăm cu noi înșine!
Allison Stadd

Când ne întâlnim cu cineva adesea întrebările folosite, în loc de salut sau dincolo de salut, sunt „Ce mai faci?” sau „Cum mai ești?”. A face și a fi sunt verbe care ne definesc și ne pun în contact cu ceilalți. Dar oare câți dintre noi răspundem de-adevăratelea la aceste întrebări, ne punem realmente în contact cu noi înșine prin intermediul acestor întrebări, evitând să spunem „Bine!”, „Ok!”, „Sunt grăbit…”. Câți dintre noi, atunci când suntem întrebați, chiar ne oprim și ne uităm spre noi și ne întrebăm „Ce fac eu?”, „Cum sunt eu?”. Acel ceva din noi care ne oprește și ne leagă real de întrebările de mai sus, punându-ne în situația de a fi autoreflexivi, de a ne gândi/uita la noi, realmente, este Eul nostru cunoscător.

Heinz Kohut – reprezentant al Psihologiei Sinelui – se ocupă cu analiza modului în care ne construim pe parcursul vieții ca personalitate. Această școală de psihologie și psihoterapie susține că, dincolo de alte fațete ale Sinelui, două sunt importante în relația cu noi înșine:

  • Eu cunoscătorulcu ce lentile mă uit la mine?
  • Eu ca obiect al cunoașteriicum mă las cunoscut?

Lentile-eul-cunoscator

Din perspectiva Eului cunoscător, pot avea o lentilă care se uită din când în când și trage concluzii sau una care se uită foarte rar, sau deloc, sau o lentilă care mă ține prea mult în focus. Pot avea o lentilă care se uită la tot ce fac „rău” sau greșesc (criticul nostru interior) sau o lentilă indulgentă, care se uită doar la ce fac „bine”, la ce îmi iese, scotomizând ceea ce greșesc sau iese mai prost decât mi-am propus sau era necesar. Pot avea o lentilă care se uită de foarte aproape și face ca lucrurile să pară maaari și de speriat sau prea frumoase sau o lentilă ce se întoarce invers și vede lucrurile mici și nesemnificative.

Deci cum arată Eul nostru cunoscător? Cât de realist/complet se uita el la noi înșine? Cât de frecvent? Cât de aproape sau departe de realitate?

Din modul în care Eul nostru cunoscător funcționează rezultă ceea ce noi numim acceptare de noi/de sine sau iubire de sine. Această lentilă se dezvoltă încă din copilăria mică, în relație cu persoane semnificative din viața noastră, persoane care se uită și reacționează la noi și la modul nostru de a fi, ne acceptă necondiționat, încă din copilărie. Ea nu depinde de performanţele noastre, nu ne ferește de durere și de indecizie, în schimb ne apară de suferință și disperare. În perioada 0-3 ani, suntem complet sau parțial dependenți de persoanele de îngrijire (părinți, bunici sau alții). Pentru o dezvoltare armonioasă, avem nevoie de un cadru dat și de un conținut afectiv (adica avem nevoie de niște condiții și de niște experiențe).

Cadrul sau condițiile sunt explicate de John Bowlby, autorul teoriei atașamentului, dar și de Nossrat Peseschkian, fondatorul Psihoterapiei Pozitive. Pentru dezvoltarea armonioasă a copilului, sunt necesare trei elemente de bază:

   Bowlby  Peseschkian
  1  
Proximitatea – Proximity Timp
  2  
Baza de siguranță – Secure Base   
 Contact/ Model
  3  
Refugiul salvator – Safe Haven  Răbdare

În timp ce asigură toate aceste condiții, părintele este necesar să fie atent la cele cinci nevoi de bază ale copilului (cei 5A):

  1. Nevoia de afecțiune (Affection)
  2. Nevoia de acceptare (Acceptance)
  3. Nevoia de apreciere (Appreciation)
  4. Nevoia de atenție (Attention)
  5. Nevoia de permisiune/acord (Allowing)

Dacă avem niște părinți suficient de buni, ei pot să ne ofere atât cadrul, cât și conținutul necesare pentru a internaliza ulterior imaginea părintelui și modul lui de ofertare emoțională și să ne punem baza unui Eu cunoscător care „face” cu noi ceea ce au făcut părinții – ne iubește, ne acceptă. În cazul în care unele nevoi nu ne sunt satisfacute, în mod inconștient, ne vom dezvolta acea lentilă care se uită la noi și ne evaluează doar prin prisma nevoii nesatisfacute: vom considera că suntem de iubit și acceptat doar dacă suntem apreciați de ceilalți, doar dacă avem atenția celorlalți… „doar dacă…”. De aceea, în multe seminarii de dezvoltare personală se ajunge adesea la întrebări ca: Eu cum mă accept pe mine? Eu cum mă apreciez pe mine? Eu cum îmi ofer atenție? Ce fel de observator/de Eu cunoscator am? Cum mă uit EU la mine și cum mă văd? Ce văd?

Dacă Eul cunoscător este unul care are pretenții, căruia trebuie să îi dovedesc pentru a mă accepta, Eul care se lasă cunoscut va avea tendința să intre doar în situații în care, cu siguranță, îl va conforta pe Eul cunoscător (adică situații cunoscute, situații sigure) și în care imaginea sa, de Eu care se lasă cunoscut, va fi una acceptabilă. Din păcate, e greu să trăim doar astfel de situații și e și mai greu să creștem și să ne dezvoltăm stând mereu în confort. De aceea, intrarea în situații noi și ambigue, care ne asigură o cunoaștere reală de noi înșine, este un deziderat pentru creșterea emoțională.

Dar cum să ne liniștim Eul cunoscător, cum să ne acceptăm pe noi înșine chiar și atunci când ieșim „șifonați” din situații, când eșuăm? Aici intervine un aspect legat de acceptarea și asumarea emoțiilor noastre ca fiind semnale ale unor evenimente de viață inevitabile (și nu ca emoții bune sau rele, de dorit sau de nedorit). A ne dezvolta un Eu cunoscător acceptant înseamnă a conștientiza că emoțiile de bază sunt binevenite în viața noastră, că suntem înzestrați cu toții cu aceste emoții pentru a face față unor evenimente de neevitat în această viață (pierderea, nedreptatea, pericolul, succesul etc.) și că ele doar ne semnalează ce se întamplă cu noi, nu e necesar să ne oprească din acțiune.

  • S – supărarea/tristețea (Sadness) = este o emoție cu care reacționăm atunci când pierdem ceva sau pe cineva
  • A – furia (Anger) = e reacția noastră la nedreptate
  • F – frica (Fear) = e reacția naturală la pericol/amenințare
  • E – entuziasm (Enjoyment) = e reacția naturală la succes și plăcere

Întrebarea este cum am învățat să recunoaștem aceste emoții, să le trăim, să le manifestăm, să le exprimăm, să vorbim despre ele? Ce ni s-a spus atunci când am plâns că ne-am pierdut o jucărie: „Taci și caută-o!” sau „Nu mai plânge că îți dau eu motive să plângi!”? Cum am fost tratați alături de ceilalți frați sau surori ale noastre: s-au făcut comparații?, s-au făcut diferențe ? Cum au reacționat părinții când ne era teamă de ceva: ne-au împins dur să facem acel lucru (de exemplu, să mergem la grădiniță chiar dacă plângeam disperați în fiecare dimineață) sau au fost prea permisivi („Nu-l mai ducem la grădiniță că prea rău plânge”)?.

Dar cum toate astea s-au întâmplat în trecut și nu le mai putem schimba, ce putem schimba în prezent?

  1. Să acceptăm să ne implicăm în situații noi și ambigue pentru a învăța despre noi înșine. Apoi sunt două cuvinte de ținut minte: CONFORT și PROVOCARE!
  2. Dacă avem succes, să ne felicităm, să ne bucurăm, să sărbătorim, să ne fixăm amintirea în memorie.
  3. Dacă eșuăm, în primul rând să ne confortăm, să ne liniștim, să ne recunoaștem emoția fie ea tristețe, furie sau frică, să vorbim despre ea cu persoane de încredere.
  4. … abia apoi să trecem la a învăța din ce s-a întâmplat.
  5. Și indiferent de rezultat (succes sau eșec), să nu ne oprim din a face lucruri noi sau din a face din nou acel ceva în care am eșuat, poate la fel, poate altfel.

Și amintiți-vă …

  • … că asta înseamnă a ne asuma responsabilitatea față de noi înșine, a ne fi părinți nouă, părinți suficient de buni.
  • … că în viață competiția se dă doar cu noi înșine. Eu îmi sunt singurul competitor real
  • … că să CREZI CĂ POȚI este condiția necesară deși nu suficientă, așa cum A ȘTI nu înseamnă A ȘTI SĂ FACI.
  • … că suntem un produs care reflectă modul în care lucrăm cu noi înșine! – Allison Stadd


foto via
fiksumuksu


Acest articol s-a născut ca urmare a ultimei întâlniri din cadrul evenimentului Luni de poveste… la Cărturești: Curajul de a avea încredere începe cu noi înșine.

Dacă nu ați ajuns la întâlnire și/sau doriți să (re)vedeți și să ascultați intervenția Gabrielei HUM, găsiți filmarea mai jos (înregistrarea e de 2 ore, însă atelierul e de aproximativ 1 h și 40 de minute):

Recomandă și altora