de Anda COFARU [guest post]
Îmi place la nebunie meseria mea. Sunt artist plastic, ilustrator.
Fac desene drăguțe pentru copii – teoretic. Practic, desenele mele nu sunt doar pentru copii, ci și pentru adulți – în special pentru cei care au uitat să mai vadă frumusețea din lucrurile simple ale vieții.
De multe ori, în cariera mea de ilustrator, am dat peste tot felul de persoane… care mai de care mai serioase, care mă priveau sceptice când le spuneam că fac ilustrații pentru copii. Mă întrebau: „Păi, și poți trăi din asta? Ai clienți?”. Se uitau apoi și mai sceptici la mine când le spuneam zâmbind: „Da, normal!”. Iar când scoteam din geantă câteva calendare de buzunar cu desenele (întotdeauna le am la mine!) și le vedeau, dintr-o dată totul se schimba: „Vaaaaiiiii, ce drăguuuț! Uite și asta… și asta… Ia uite acolo la păsăroiul ăla cum cântă! Și ce drăguță e zânița aia care fură scorțișoara!” – Uneori aceste exclamații sunt însoțite și de tot felul de sunete drăguțe de încântare. Parcă erau copii din nou, parcă redescopereau și ei lumea odată cu Lia (zânuța mea)…
A fost și cineva care mi-a spus: „Da, sunt foarte faine, dar nu mă exprim pentru că am și eu mândria mea de bărbat, nu renunț la ea ca să îți arăt ce mult îmi plac” – ceea ce îmi amintește de o vorbă pe care am auzit-o de la mai mulți oameni: „Ca să răzbești în viață trebuie să fii dur!”.
Dacă ne ghidăm după ideea asta, începem să ne ascundem din ce în ce mai mult sensibilitatea, o acoperim cu o mască de om dur și dăm înainte. Că doar trebuie să devenim „imuni” la lucrurile negative pe care le vedem peste tot (boli, știri – ce adesea arată doar probleme, accidente, încălzirea globală, dispariția albinelor, sfârșitul lumii, continuați voi). Până și desenele animate pentru copii au devenit din ce în ce mai violente. Și apoi nu-i de mirare că toate simțurile ne sunt „anesteziate” și ajungem să mâncăm mai mult decât ne trebuie, să bem mai mult, să căutăm „distracții” mai multe, să dăm corpului mai mult, când de fapt, avem nevoie să ne hrănim sufletul, copilul interior.
Iar sufletul nu se hrănește cu monoglutamat de sodiu sau alcool…
… dar se poate hrăni cu multe alte lucruri: timp în natură, compania animalelor, dans, pescuit, pictură, muzică, timp de calitate cu cei dragi etc.
__fg_link_2__
Mi-a spus o dată un profesor: „Să știi că a face ilustrații pentru copii este o mare responsabilitate. Un tablou normal pe care îl vinzi? Ajunge la un om, doi-trei. Hai cinci, dacă are musafiri. Hai, poate o sută dacă ți-l cumpără vreun muzeu. Dar ce faci tu, ajunge la o generație. Cu desenele din cărți, poți să faci copii normali sau poți să faci copii psihopați”. Nu știu dacă e chiar așa de mare influența, dar cu siguranță o influență există.
De ce nu s-ar aplica asta și la adulți? Era o vorbă: „Ce semeni, aia culegi”. Dacă la oameni ajung mai mult negativități, cum să poată ei să „gândească pozitiv”?
__fg_link_3__
Niște imagini inocente ce sărbătoresc relația dintre om, natură și animale aduc de multe ori zâmbetul pe buze chiar și celor mai serioși oameni (oare de asta au și filmulețele cu pisici atâta succes?).
Scopul lor nu e doar de a înveseli copiii, ci de a aduce aminte adulților să se bucure de lucrurile mici din viață – pentru că, așa cum spunea un maestru, nu trăim doar la concedii sau evenimente precum nunta, botezul copiilor (sau al nepoților). Viața este mai mult decât cele 20 de zile de concediu pe an sau două zile de la sfârșitul săptămânii. Capacitatea de a ne bucura de lucrurile mici ne poate schimba calitatea trăirilor de zi cu zi.
Un desen drăguț poate părea un lucru mic – însă acest lucru mic poate ne amintește de alt lucru mic, care ne face fericiți. Și ne face, poate, să devenim mai receptivi și la alte lucruri mici pentru care putem fi recunoscători de-a lungul unei zile – iar atitudinea de mulțumire și recunoștință este ceva ce radiază, îi influențează în mod pozitiv și pe cei din jurul nostru, iar asta atrage după sine experiențe mai plăcute cu ei și tot așa. Ca un bulgăre de zăpadă.
__fg_link_4__
E important să ne exprimăm gândurile bune, oricât de mici ar părea, pentru că niciodată nu știm cui îi pot face ziua mai plăcută.
Și-apăi, făcând asta zi de zi… cum să nu îmi iubesc meseria?
Anda COFARU a absolvit universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca și a urmat un curs de ilustrație de carte în Italia, în cadrul programului Erasmus. A ilustrat mai multe cărți pentru copii, printre care se numără În căutarea sufletului Crăciunului (R. D. Mottok), Yummy stories/Poftă de povești (Luminița Alexandru), Povețe cu multe fețe (Adela Dobran). În timpul liber, îi place să meargă pe munte și să exerseze TaiChi, o artă martială la care a fost și campioană națională în 2012 și 2014. Activitățile în natură și TaiChi-ul o ajută să se reconecteze, să se echilibreze și să găsească acea stare de calm și bucurie care o inspiră să facă cele mai frumoase desene. Mai multe ilustrații de-ale Andei găsiți aici.
