de Meda GHERMAN, trainer ATU Consulting
Încrederea stă la baza oricărei relaţii fie ea de prietenie, de dragoste sau profesională. Încrederea are mai multe dimensiuni din perspectiva aceluiaşi individ: încrederea în sine şi încrederea în ceilalţi.
Sentimentul de încredere în sine este relaţionat cu respectul de sine. Să te respecţi înseamnă să te placi pe tine însuţi, să te accepţi cu aspectele percepute ca fiind pozitive sau negative şi să îţi accepţi propriile limite şi posibilităţi. De asemenea, respectul de sine înseamnă să te accepţi ca fiind fundamental bun.
Încrederea este atât o variabilă emoţională, cât şi una socială. Încrederea emoţională se referă la faptul de a putea împărtăşi propriile sentimente fără teama de ridicol sau de dispreţ. Încrederea socială implică riscul de respingere individuală sau de grup, de criticare a altora sau de a fi criticat şi testarea relaţiilor.
În ceea ce priveşte încrederea în ceilalţi, ea poate fi definită în mai multe moduri:
- Credinţa în comportamentul altei pesoane, credință manifestată într-o manieră prin care orice am risca nu vom pierde;
- Sentimentul de confort care derivă din abilitatea de a prezice comportamentul celuilalt; credinţa că te poţi baza pe celălalt;
- O dimensiune cheie a intimităţii: una în care oamenii care au încredere îi lasă pe alţii să ştie cât de vulnerabili sunt şi se plasează de bună voie în poziţii în care pot fi răniţi;
- O condiţie care apare atunci când un individ sau un grup îşi asumă riscuri împreună cu alte persoane, iar rezultatul acelui risc este în întregime sau parţial controlat de ceilalţi.
Încrederea depinde de predictibilitatea comportamentului altora. Unii oameni îşi asumă riscuri mari datorită lipsei de anticipare a comportamentului celuilalt. Alţii sunt reticenţi să aibă încredere în cineva cu excepţia situaţiilor în care sunt siguri că lucrurile vor ieşi aşa cum vor ei. Niciuna dintre situaţii nu este cu adevărat una de încredere. Încrederea presupune asumarea unui risc luând în calcul rezultatul dorit.
Încrederea se câştigă prin loialitate faţă de celălalt, prin îndeplinirea promisiunilor sau asigurărilor pe care le facem şi arătând că suntem o persoană pe care se poate conta. Putem să avem mai multă încredere în celălalt dacă ne sunt transmise anumite informaţii. Ele se referă la câteva variabile care constituie formula încrederii (după Maister and Galford – The Trusted Advisor).
Cu cât numărătorul este mai mare, cu cât „credităm” o persoană cu mai multă credibilitate (ceea ce spune este crezut), mai multă responsabilitate (ştim că face ceea ce anunţă) şi cu mai multă intimitate (suntem siguri de confidenţialitatea a ceea ce discutăm), cu atât mai mare este încrederea noastră în acea persoană. Cu cât numitorul este mai mare, adică interlocutorul este mai egoist, are interese personale pe termen scurt şi doar pe un loc secundar se gândeşte la interesele noastre, cu atât mai mică va fi încrederea în persoana respectivă.
Ne naştem fără sentimentul de încredere sau de neîncredere. Învăţăm încrederea sau opusul ei prin observare, prin modelare sau prin experienţă directă. Violarea încrederii este arareori în totalitate iertată sau uitată. Trădarea încrederii este una dintre cele mai dificile bariere pentru refacerea relaţiilor. Ea are ca şi urmare afectarea imaginii proprii şi deteriorarea relaţiilor.
Pentru a avea încredere în celălalt este nevoie să avem încredere în primul rând în noi înşine. Să avem încredere în noi, în propriile resurse, să ne cunoaştem limitele, să ne apreciem la adevărata valoare, să ne accepţăm punctele slabe şi să le îmbunătăţim – ne ajută să avem acel echilibru interior care să faciliteze relaţiile cu lumea şi cu ceilalţi.
Aldous Huxley spunea că „există un singur colţ al universului pe care poţi cu siguranţă să-l modifici: şi acesta este propriul tău sine”. Auto-reflecţia este una dintre metodele care ne ajută sa ne înţelegem mai bine, să ne acceptăm aşa cum suntem şi să ne dezvoltăm conştiinţa de sine. Este o cale de a schimba unele credinţe personale pe care le avem despre noi şi despre viaţă. Acestea pot fi uneori rigide, limitative, iraţionale, excesive şi de obicei gravitează în jurul aprobării celorlalţi, al conformismului, al perfecţionismului, al autonomiei, al stăpânirii reacţiilor afective etc. Ele ne amprentează realitatea interioară şi ne modelează universul. Ne pot limita utilizarea resurselor şi capacitatea de adaptare la unele situaţii.
De aceea este bine să ne identificăm aceste credinţe personale, să le flexibilizăm şi să le relativizăm. Acest lucru va ajuta sistemul nostru de referinţă, de care depinde stabilitatea noastră, armonia interioară, individualitatea, modul cum ne percepem pe noi şi pe ceilalţi – să fie în acord cu fiinţa noastră.
Bibliografie:
