de Alina STEPAN [guest post]
Între a cere şi a da e o aşteptare mută. Între a pretinde şi a da e o siluire.
Dincolo de volutele semantice, că a oferi înseamnă, poate, să nu ceri nimic în schimb, iar a da – să aştepţi cu bucurie momentul în care darul ţi se va întoarce, verbele de sharing ascund, toate, aceleaşi întrebări: Cine dă? Cine oferă? Ce se dă? Și ce se dăruieşte? Şi acelaşi adevăr: că trebuie să ştim care sunt limitele.
Cine dă? Dă cine ştie să primească, cine ştie de unde şi până unde se întinde fiinţa sa, cu toate posesiunile ei. Dă cui nu-i e teamă că se micşorează şi se pierde pe sine în dăruire. Dă cine aşteaptă să primească. Dă acela care se teme că dacă nu dă este exclus. Dă cine crede că darul este o monedă de schimb. Dă cine are de prisos. Dă cel sărac.
De unde dau atunci când dau? Sunt mulţi oameni care se plâng că nu au destul şi sunt mulţi şi aceia care cred că le prisoseşte ceea ce au. De multe ori, ambii deţin exact aceleaşi lucruri, numai că le privesc şi le cântăresc în mod diferit. „Nu pot să îţi dau, pentru că nu am nici eu”, spun primii. „Dau din ceea ce îmi prisoseşte, spun ceilalţi”, zâmbind. Dar mai sunt si alţi oameni: aceia care dau din ceea ce nu au ca să primească mai mult din ceea ce-şi doresc.
A fost odată un oraş în care toate cuvintele erau bile. La naştere, fiecare om primea un număr egal de bile albe şi de bile negre, pe care le gestiona cum putea el mai bine. Când se întâlneau, oamenii făceau schimb: „Ce zi frumoasă e afară!”, spunea unul. „Mă bucur să te văd!”, replica celălalt. În acest timp, cele două bile albe treceau din buzunarul unuia în al celuilalt. „Nu pot să te sufăr!”, spunea cineva printre dinţi. Şi bila neagră îşi găsea drum din buzunarul lui în cel al ‘nesuferitului’.
Cu timpul, unii oameni au început să nu mai aibă decât un singur fel de bile în buzunar – din cele pe care le primiseră nu la naştere, ci de la ceilalţi oameni, pe parcursul vieţii lor. „De ce mă înjuri?”, se plângea cineva. „Pentru că nu mai am altceva în buzunar. Doar asta am primit…”.
Nu e mai simplu să ceri decât să primeşti.
Ca să ceri, e nevoie să îţi ieşi din tine, să recunoşti că îţi e mai bine cu ajutor de la celălalt, că eşti mai complet dacă primeşti ceva care îţi lipseşte. Ca să ceri, trebuie să ştii că ai nevoie de ceva şi să identifici acel lucru. Ca să ceri e nevoie să rişti, să îţi ieşi în afara ta şi să comunici. Ca să ceri, îţi asumi că ceilalţi te pot vedea agresiv, în nevoie, milog sau incomplet. Ca să ceri, trebuie să fii puternic.
Când primeşti, eşti umil. „Vai, nu trebuia…”, spunem fals şi miorlăit, când primim un cadou de ziua noastră. „Ce rochie frumoasă ai şi ce bine iţi vine!”, auzi spunându-ţi-se. „Da, erau reduceri de 70% şi oricum m-am cam îngrăşat şi…”, refuzi tu bila albă care ţi se oferă, băgându-ţi singur una neagră în buzunar. Când primeşti, încearcă să nu te simţi dator, ci împlinit. Când primeşti, trebuie să ştii ce ai nevoie şi să refuzi ceea ce nu îţi foloseşte, cu riscul ca, asertiv, să dai înapoi ceea ce ţi s-a oferit. Ca să primeşti, trebuie să fii conştient de tine însuţi.
Când dai, creşti. Când oferi, te înalţi, te simţi generos şi altruist. Uneori însă, dai din vanitate, din orgoliu, ca să arăţi celuilalt că tu ai şi îţi prisoseşte. Sunt momente când darul meu nu e bucurie pentru celălalt, ci palmă. E o artă să ştii să dăruieşti fără să te simţi superior, fără să priveşti condescendent faptul că celălalt nu are. E un rafinament să dai când observi că celălalt are nevoie, dar îi e ruşine să ceară. Ca să dai, trebuie să fii sensibil.
Nu am ştiut întotdeauna să ofer şi să primesc. Erau vremuri când mă încurcam în refuzuri şi stângăcii, în „Nu, mulţumesc”, „Lasă, mă descurc” şi „Îmi pare rău, nu am!”. Au fost zile când am oferit prea brusc, prea fără nevoie. Asta până în momentul când am realizat că nu deţinem, de fapt, nimic, şi că posesiunea şi ataşamentul de lucruri, fapte, sentimente, e doar o teamă de a rămâne în pielea goală în faţa propriilor noştri ochi. Cine suntem dincolo de ceea ce avem?
Oferim de când ne ştim, de pe vremea când zeii primeau ofrande şi noi făceam sacrificii în numele lor. Am învăţat să oferim pentru a le câştiga bunăvoinţa. Oferim zilnic în schimbul unei aşteptări… E timpul să ne reîntoarcem înspre sensul dăruirii şi primirii, al sacrificiului şi ofrandei şi să realizăm că, în fond, ele sunt gesturi de iubire. Şi tot aşa cum sunt cinci limbaje ale iubirii, se poate spune că sunt felurite moduri de a cere ceva şi infinit mai multe feluri de a accepta. Cu câte mâini primeşti şi cu câte dai? Tu cum iubeşti, de fapt?
Alina STEPAN este psiholog, sociolog și specialist în comunicare. Profesează ca psihoterapeut în practică privată la Mind Essence, este formator autorizat şi director general la Ipsos Research, companie de cercetare de piaţă. În timpul liber, o găsiţi pe blogul personal şi speră să scrie o carte înainte de pensie.
Image: The Power of Aleph via David Friedman
