de Alina STEPAN
Recenzie premiată în cadrul concursului dedicat Psihologilor, desfășurat în luna martie 2014, la inițiativa Asociației de Psihoterapie Pozitivă, în parteneriat cu ATU Consulting și Editura Trei.
Jumatatea lui martie 2012. Prima sâmbătă de primavară adevărată. Ma înscriu la seminarul lui Horst Haechele la Sala Palatului eu, un pozitivist printre psihanaliști. În mapa conferinței, un cadou de la Editura Trei: O bază de siguranță și-un John Bowlby original, sintetic și fascinant. Am citit 50 de pagini înainte să înceapă conferința. Restul acasă, cu creionul în mână.
A fost momentul în care am realizat că, deși psihodinamice în natură, eu percepeam eronat psihoterapia pozitivă și psihanaliza ca fiind semnificativ diferite. Pentru mine, una dintre ele era fondată pe lângă filosofia proprie, pe un aparat metodologic fundamentat și pragmatic, iar cealaltă – aproape exclusiv pe inefabilul inconștientului.
Din acea zi – în care am și terminat cartea, la întoarcerea de la cursul lui Haechele – am trăit întru atașament și am realizat cât de puternic poate să fie ca factor explicativ în interpretare și lucrul cu modelul conflictului de bază din pozitivă. Folosesc des întrebări inspirate din Adult Attachment Interview (Mary Main) în practica terapeutică. Mă gândesc de două ori înainte de a testa în cabinet ipoteza legată de tiparul de atașament al clienților cu care discut. Privesc altfel oamenii cu care mă întâlnesc. Iert mai mult și mai des.
Teoria lui Bowlby a apărut iniţial ca reacţie la concepţia Annei Freud şi, mai ales, a Melaniei Klein, conform căreia relaţiile de obiect internalizate apar din interiorul copilului şi nu din interacţiunile acestuia cu ceilalţi. Bowlby se ridica împotriva acestui dat apriori și, practic, se desprinde de psihanaliză şi pune accentul pe factorul relaţional al definirii patternului individual de ataşament. Deci nu e chiar așa de psihanalist, after all.
În aprofundarea teoriei sale, Bowlby discută despre „anxietatea de separare”. Şi aici are de luptat cu 5 viziuni psihanalitice puternice şi cu numeroşi adepţi:
- Teoria libido-ului transformat, viziunea lui Freud până în 1926, în care anxietatea era atribuită libido-ului nesatisfăcut al copilului separării de o figură de ataşament.
- Teoria conform căreia anxietatea de separare oglindeşte trauma naşterii şi este contraponderea dorinţei sugarului de a reveni în pântecele matern.
- Teoria semnalului, care consideră că anxietatea îndeplineşte o funcţie şi rezultă dintr-un mecanism de siguranţă care care ca scop să asigure că perioada de separare va fi scurtă.
- Teoria „anxietăţii depresive”, promovată de Melanie Klein, care sugerează că sugarul se simte responsabil pentru distrugerea mamei sale, a cărei dragoste crede că a pierdut-o pentru totdeauna.
- „Anxietatea persecutorie” – de asemenea o teorie a Melaniei Klein, care consideră că sursa anxietăţii o reprezintă teama copilului că mama l-a părăsit deoarece era furioasă pe el.
Ca răspuns la toate aceste teorii, Bowlby a utilizat studiile lui Harry Harlow pentru a submina ideea psihanalitică conform căreia atașamentul se dezvoltă exclusiv prin gratificaţie orală. În acelaşi timp, Bowlby a fost atent în extrapolarea sau generalizarea de la o specie la alta și a luat în serios afirmația lui Harlow conform căreia „maimuţele nu sunt mici oameni îmblăniţi şi cu coada”. Cu toate acestea, ambii erau convinşi de importanţa studiilor pe animale în vederea înţelegerii comportamentului social al oamenilor.
Două lucruri am extras cu prioritate din carte și aproape mi-au devenit principii:
Primul, faptul că un copil deprivat de o bază de siguranță în persoana care îl crește poate să repare încrederea în relații semnificative și să o recreeze în relația terapeutică la vârsta adultă. Ce e esențial aici este ca nu orice oblojire a relației cu pacientul înseamnă că te complaci în transfer, ci că îi transmiți – tranzacțional și securizant – că Eu sunt ok, Tu ești ok – un mesaj pe care, poate, nu l-au primit niciodată. Nu că te crezi mamă sau tată. Eu, mama!
Încrederea că figura de ataşament (în persoana terapeutului) este nu numai accesibilă, dar şi disponibilă și poate activa două variabile:
- Dacă figura de ataşament este văzută sau nu ca răspunzând prompt solicitărilor de ajutor şi protecţie.
- Dacă individul se autoevaluează ca o persoană pe care oricine, şi cu atât mai mult figura de ataşament, ar ajuta-o.
În mod logic, aceste două variabile sunt independente. În practică însă, ele pot fi confundate. Ca rezultat, modelul figurii de ataşament şi modelul sinelui se dezvoltă în aşa fel încât devin complementare şi se confirmă reciproc. Cu alte cuvinte, dacă mama nu mi-a acordat atenție și iubire, este ea de vină? Sau eu sunt neiubibil? Cât de periculoasă este dizolvarea unei disonanțe afective astfel?
Al doilea lucru este că, pentru a întoarce roata atașamentului primar înspre ceva normal și sănătos, trebuie să ai capacitatea de reflexie. Cunoaşterea metacognitivă presupune capacitatea de a ne distanţa / relativiza cogniţiile despre noi înşine şi despre ceilalţi („sunt o persoană uşor de uitat” faţă de „sunt o persoană care adesea simte că este uşor de uitat”). În mod similar, monitorizarea metacognitivă implică o poziţie reflexivă şi constant alertă faţă de cogniţiile noastre.
Capacitatea noastră reflexivă (a gândi asupra a ceea ce gândim şi simţim – gânduri, dorinţe, sentimente, credinţe) conferă inteligibilitate comportamentului şi îi acordă sens. În acest fel, funcţia reflexivă este strâns legată de capacitatea noastră de insight şi empatie.
Maimuțe fără coadă, copii, adulți, cu toții avem nevoie de un tărâm ferm la care să ne întoarcem când ni se face dor de casa. De un loc unde, nemachiați și în pijama, să fim iubiți și acceptați. Cum spune Gabi Hum: Scoate masca să te pup!
