Antoine de Saint-Exupéry spunea că: „Dacă vrei să construiești un vapor, nu începe prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori și alte materiale. Învață-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârșită.”
Povestea ATU Consulting a început acum 20 de ani iar membrii echipei actuale s-au alăturat de-a lungul anilor. Începuturi este o serie de interviuri cu membrii echipei în care ne propunem să explorăm două direcții: o întoarcere în timp la începuturile companiei, precum și povestea „îmbarcării” fiecăruia dintre ei.
Când ai interacționat prima dată cu ATU Consulting și ce îți amintești de la prima întâlnire?
Delia SFECHIȘ: Primele amintiri cu ATU? Îmi vin mai multe frânturi… Bucuria de a vedea invitația Gabrielei HUM la sediu să povestim de o colaborare? Căldura cu care m-a primit? Uimirea cu care am admirat toate măștile expuse pe peretele din biroul ei? Cursul demo pe care l-am ținut?
Da, cursul demo scrie pe bilețelul pe care îl extrag din pălăria imaginară pentru această poveste. Am avut libertatea să-mi aleg tema pentru cursul demo, așa că am mers țintit spre ce mă interesa cel mai mult: Stress Management.
La fostul meu job, cursul de gestionare a stresului fusese primul creat de mine și mi-a adus o mare bucurie, atât procesul de a-l crea, cât și livrarea lui. Așa că m-am uitat cu atenție ce pot aduce din experiența mea pentru un demo de 1,5 ore, care îmi doream enorm să fie deosebit!
Să fie deobsebit, să se simtă bine participanții și să-i văd că se simt bine: viitorii mei colegi de proiecte de la ATU! Era enorm de important ca lumea să se simtă bine. Acum văd că asta mă ajuta pe mine să cobor intensitatea emoțiilor pe care le simțeam și să mă pot concentra mai bine pe procesul de învățare.
Aveam așteptări mari de la mine pentru acest demo? Puțin spus. Aveam așteptări mari de la participanții mei la acest demo? Dat fiind că era ora 19:00 în timpul săptămânii și mulți dintre ei veneau la demo după 8 ore de muncă, aș spune că da.
Am deschis cursul și am folosit toate artificiile de la îndemână ca să-i fac pe oameni să zâmbească și să râdă: povești, metafore, glumițe, propriul meu entuziasm. Și colegii mă ascultau, mă încurajau cu înclinări ale capului și unii zâmbeau blând. Era mai multă liniște decât sperasem. Și, cu cât vedeam că artificiile nu creează reacția dorită, cu atât înflorea anxietatea în interiorul meu. Aș fi vrut, poate, să mă ascund după una din măștile Gabrielei.
La un moment dat în timpul cursului, i-am întrebat pe participanți cât de stresați se simt, pe o scală de la 1 la 10. Colegii cugetau în tăcere până când unul dintre ei a luat cuvântul și a spus:
Păi, eu cred că dintre noi tu ești cea mai stresată acum.
Rezultatul? A râs toată lumea, inclusiv eu. Concluzia? Am reușit să-i fac să râdă, dar nu chiar așa cum mi-am propus.
Ca urmare a acestui demo s-a conturat colaborarea frumoasă, pentru care mă simt mereu recunoscătoare. După curs, am avut ocazia să mai schimb câteva cuvinte cu Gabriela, i-am împărtășit despre anxietatea mea, pe care nu o înțelegeam eu prea bine atunci. Și am primit de la ea o perspectivă la care mă întorc și azi când mă observ că judec ceea ce simt:
E bine să avem emoții, pentru că asta arată că ne pasă.
