Despre diversitate, incluziune și ce am învățat în experiența mea cu clienții ATU
De multe ori vorbim despre curaj ca despre un gest mare, vizibil, aproape eroic. În realitate, curajul care schimbă cultura nu este spectaculos. Este tăcut, repetitiv și uneori incomod. Este curajul de a pune o întrebare atunci când tăcerea pare mai sigură. Curajul de a spune „nu știu”. Curajul de a interveni atunci când un comentariu mic produce un impact mare.
În colaborarea mea cu clienții ATU, în cadrul seriei de traininguri și webinare dedicate diversității, echității și incluziunii, am văzut clar un lucru: diversitatea există. Oamenii sunt diferiți prin experiențe, stiluri cognitive, identități, istorii personale. Provocarea reală nu este diversitatea, ci ce facem cu ea. O includem sau o neutralizăm prin tăcere, grabă și „așa se face la noi”.
Un prim pas esențial este siguranța psihologică. Fără ea, diversitatea rămâne decorativă. Am întâlnit profesioniști extrem de competenți care aveau idei, întrebări sau rezerve, dar nu le exprimau. Nu pentru că nu le păsa, ci pentru că riscul părea prea mare: teama de a fi judecat, etichetat sau exclus subtil. Când oamenii nu se simt în siguranță să vorbească, organizațiile pierd exact lucrul pe care spun că îl caută: inovația. Am lucrat mult cu ideea că siguranța psihologică nu înseamnă „a fi drăguți” și nici evitarea conflictului. Înseamnă un cadru clar în care vocile sunt invitate, diferențele sunt tolerate, iar greșelile inteligente sunt tratate ca surse de învățare, nu ca motive de rușine. Curajul aici nu este doar al angajatului care vorbește, ci mai ales al liderului care știe să asculte fără să se apere.
Un alt spațiu revelator a fost cel al întâlnirilor. Ședințele sunt oglinzi culturale. Ele arată cine contează, cine vorbește, cine decide și cine dispare în fundal. Am văzut cât de mult se schimbă dinamica atunci când întâlnirile sunt gândite intenționat: claritate de scop, structură care face loc tuturor vocilor, momente de reflecție, nu doar reacție rapidă. Incluziunea nu apare spontan; ea este proiectată.
Poate cea mai delicată temă a fost discriminarea – nu cea evidentă, ci cea subtilă, sistemică. Microagresiuni, biasuri automate, decizii „neutre” care produc efecte inegale. Aici curajul capătă o altă formă: curajul de a nu rămâne neutru. Pentru că neutralitatea, în fața excluderii, menține status quo-ul. Incluziunea cere trecerea de la conștientizare la acțiune: a pune limite, a adresa impactul, a întrerupe tipare care rănesc, chiar și atunci când intențiile sunt „bune”.
Ce am învățat, din toate aceste conversații, este că incluziunea nu este un atribut personal, ci o practică colectivă. Ea se vede în procese, în decizii, în ce tolerăm și în ce corectăm. Se vede în curajul de a transforma gesturile individuale în obiceiuri de echipă și apoi în norme organizaționale. Poate că întrebarea cea mai importantă nu este „Cât de diverși suntem?”, ci: Cât de sigur este pentru fiecare persoană să fie cine este cu adevărat, să spună ce gândește și să conteze (și să simtă acest “eu conteaz”) cu adevărat?
De aici începe curajul care schimbă lucrurile care schimbă subtil lumea în care trăim.
