
Când am decis să las în urmă rolul de angajată, nu am zăbovit să mă gândesc prea mult la balaurii cu care mă voi întâlni ca antreprenor. Și bine am făcut! Cred că dacă m-aș fi oprit să mă gândesc la ei, m-aș fi întors din drum.
Dar ei, balaurii, au venit negreșit la întâlnire cu mine. Și cel mai înfiorător dintre ei avea numele „Nuspunenu”, adică dificultatea mea de a refuza cerelile celorlalți și de a seta limite. Un balaur cunoscut de mult, care își ițise capul de mai multe ori in viața mea, și la muncă și acasă, dar care cu timpul devenise mai puternic și acum mă chema la înfruntare.
Veșnic politicoasă, veșnic atentă să nu cumva să depășesc eu limitele cuiva, eram terifiată să refuz unele persoane și să atrag astfel supărarea lor asupra mea. Până la un punct, cred că am avut norocul să am alți oameni pe lângă mine, care să aibă ei grijă de limitele mele și să se gândească ei pentru mine cât e ok să stau peste program, câte task-uri în plus să primesc, etc. Imi aduc aminte și acum, cu un zâmbet, cum îi explicam supraveghetoarei mele cu câtă frustrare am făcut copii xerox după o carte pentru colegii de echipă – că nu stătea cartea în poziția potrivită, că nu se vedea scrisul de pe margine și alte mici detalii supărătoare. Atunci ea mi-a spus: „Dar, Delia, dacă îți era atât de neplăcut nu trebuia să te chinui, puteai să te oprești și să ne ceri ajutorul unuia dintre noi. Data următoare să ne ceri ajutorul”. Eu am tăcut. Nici nu mă gândisem că pot să cer ajutor.
Aș putea spunea că am avut un noroc și mai mare, ca de la începuturile proiectelor mele independente să am colaboratorii potriviți. Oameni empatici, răbdători, de încredere, și oameni care știu să apese fix pe butonul care ridică cortina. Și după cortină? Balaurul.
La primele mele discuții cu acest balaur am făcut o listă cu oamenii cărora îmi era greu să le spun nu, oamenii care cereau prea mult de mine. Am notat câteva nume, câteva situații în care am oferit mai mult decât mi-ar fi fost ok să ofer și mi-am propus ca data viitoare să fac altfel. Mi-a luat ceva vreme să descopăr că nu acei oameni cereau prea mult de la mine, ci tocmai eu eram ceea care cerea imposibilul de la mine: mai multe proiecte, rezultate mai bune, feedback-uri mai bune – tot mai, și mai și mai …. până când mai-mai că m-am întâlnit cu un alt balaur, pe nume „Burnout”. Dar cu el s-a încheiat repede discuția.
Vechile povești ne spun că ai nevoie să-i poți spune pe nume monstrului pe care vrei să-l înfrunți. Și uite așa, am ajuns să-mi dau seama că în spatele lui „Nuspunenu” se mai afla un balaur – „Nueștisuficientdebună” – cu mult mai înfiorător, și unul care știu că ne bântuie pe mulți dintre noi.
Revin la cât de norocoasă sunt – acei oameni empatici, răbdători și apăsători de butoane sensibile, cu care am avut de colaborat, au stat aproape de mine, când eu mă luam la harță cu balaurii și reușeam să mai smulg din ghearele lor niște încredere în mine, niște răbdare și câte o conștientizare a nevoilor și limitelor mele, iar de acolo a început să crească puterea mea de a spune „nu”. Sigur, nu îmi iese mereu din prima, uneori cer întâi niște timp de gândire, în cazul în care iar dau de balauri.
Poțiunea mea fermecată care îmi dă curaj? Am mai multe în desagă:
- Compasiunea de sine (multă, multă compasiune de sine)
- Promisiuni pe care mi le fac mie însămi (și de care fac tot posibilul să mă țin)
- Celebrarea micilor victorii
Dacă ești și tu în căutare de resurse, poate îți vor fi de folosi aceste poțiuni, lesne de cultivat în interiorul nostru, atâta vreme cât ne amintim să amestecăm zilnic cu lingura în ele. Mai cred că pașii mici și (cât de se poate) de constanți sunt cei care ne ajută să ajungem departe, așa că mai împărtășesc un mic pas despre care am citit într-un articol despre comunicare asertivă. Acolo tehnica era să începi să spui ce vrei cu voce tare în situații uzuale, fortificând astfel mușchiul propriei voințe. Cred că putem aplica această tehnică și vizavi de „nu”-urile noastre – să începem să spunem „nu” în situații banale, uzuale, cu oameni de încredere, în medii de încredere ca un prin pas pentru puterea de a spune „nu” chiar și atunci când pare amenințător.
Cu toții avem unul sau mai mulți balauri care ne dau târcoale și cu care, poate că ne răfuim uneori sperând să scăpăm de ei de tot. Eu nu știu dacă putem într-adevăr să scăpăm de balauri, dar îmi vine în mine povestea „Fata babei și fata moșului”. Acolo, ambele fete au avut de îngrijit o gospodărie plină de balauri la un moment dat. Fata moșului, i-a spălat, hrănit și îngrjit, iar la final a primit un cufăr plin de bogății. Fata babei a opărit toți balaurii, făcându-i să țipe și să fugă de usturime, iar la final a primit un cufăr din care au ieșit balaurii și au mâncat-o și pe ea și pe mama ei.
Poate ne-ar fi mai cu rost să găsim și noi o cale să ne îngrijim balaurii în loc să-i combatem? Poate că, făcând asta, vom fi și noi răsplăți cu o bogăție cum ar fi curajul.