Skip to main content
Jurnal »

Andrada Vincze – „Ce m-a făcut puternică a fost faptul că eu mi-am fost «acasă».”

30 octombrie 2018
scris de:
Andrada VINCZE

[Mini-interviuri despre Adaptare] 

Andrada VINCZE lucrează cu sportivii de performanță ca psiholog, la rândul ei fiind campioană europeană la tenis de masă și totodată absolventă a Facultății de Educație Fizică și Sport, dar și de Psihologie. Evoluează în prezent cu dublă legitimare – pentru echipa VGA Saint Maur din Franța și pentru CSA Steaua București.

Ne-am propus să aflăm ce înseamnă experiențele de adaptare pentru o tânără care îmbină cu succes și la un nivel înalt de profesionalism roluri multiple și domenii care pot să pară a fi la poli opuși.

1. Care consideri că a fost pentru tine cea mai dificilă experiență de adaptare? Cum ai reușit să treci prin respectiva experiență?

Andrada VINCZE: Nu m-am gândit că am fost în viața mea nevoită să mă adaptez sau că viața a fost un proces de adaptare, mi-am văzut-o mai repede ca o trecere cursivă, am văzut-o oarecum închegată – parcursul a fost firesc și din toată călătoria mea de până acum, am să mă opresc asupra unei experiențe care a fost destul de dificilă: în timp ce eram studentă la Facultatea de Educație Fizică și Sport, la începutul celor doi ani petrecuți în Franța, am avut un moment în care m-am trezit singură într-o țară în care nu vorbeam limba la momentul respectiv, fără părinți, fără prieteni și într-o stare emoțională destul de depresivă. Cred că acela a fost un moment greu pentru mine – mi-a scuturat sistemul de valori, încrederea în oameni și cred că din momentul acela am început să înfloresc. Consider că a fost unul dintre momentele pe care o să îl iau cu mine toată viața mea – chiar dacă mă uit la el ca la o rană sau ca la o cicatrice care a rămas acolo, în mine. În momentul în care am plecat de acasă, am crezut că cineva este acolo pentru mine și m-am trezit singură; a fost mai degrabă șocul că mie mi se întâmplă asta, mi s-au dat planurile peste cap, iar eu obișnuiesc să planific lucrurile destul de bine. Dar odată ce am învățat limba, francezii m-au integrat foarte repede. În momentul de față pot spune că am o familie în Franța. Acesta este al șaptelea an în care activez pentru aceeași echipă. Practic e aceeași echipă, aceleași colege, același antrenor, este o atmosferă deosebită. Doar că atunci, în primul an, a fost extrem de greu pentru mine.

Acum, dacă mă uit înapoi, îmi dau seama că m-a ajutat faptul că am avut activitate fizică (așa cum știm noi, psihologii, activarea comportamentală ne scoate repede dintr-o stare proastă). Motiv pentru care este una dintre cele mai folosite strategii de a face față situațiilor dificile, chiar și astăzi. Atunci când simt că am multe decizii de luat, o zi lungă la cabinet, prefer să am o activitate fizică intensă și după să îmi încep ziua mai liniștită. Stăteam 6-7 ore în sala de antrenament, făceam tenis de masă și mă ajuta să mă simt mai bine. În al doilea rând, un aspect care m-a ajutat să fac față mai bine situației a fost faptul că am avut atunci câțiva prieteni foarte apropiați, îndeosebi una din prietenele mele cele mai bune a fost cea care m-a ajutat extrem de mult. Pe de altă parte, consider că m-a ajutat faptul că mereu am avut un plan, adică nu am lăsat zilele să treacă fără să am o orientare – mereu aveam ceva planificat, aveam un concurs, aveam o călătorie planificată – am încercat să mă leg de viitor astfel încât să mă duc dimineața la muncă, deși munca mea atunci era doar antrenamentul. Pentru noi, oamenii, este foarte important să ne putem imagina într-un viitor posibil, ca o extensie a prezentului, și uneori nu mai facem asta, fie ne pierdem abilitatea, fie dorința, iar în acele momente m-am forțat să fac asta și consider că m-a ajutat enorm.

„Cred că acela a fost un moment greu pentru mine – mi-a scuturat sistemul de valori, încrederea în oameni și cred că din momentul acela am început să înfloresc.”

2. Înțeleg că au fost în viața ta și experiențe de adaptare pe care aproape că nu le-ai perceput, și experiențe prin care ți-a fost extrem de ușor să treci. Ce anume crezi că a fost diferit, spre deosebire de o experiență de adaptare cu provocări și obstacole multiple?

AV: Dacă privim în ultimul an de facultate sau de master, toată lumea ne spune – „Vai, intrați pe piața muncii”, „Vai! Nu o să știți ce să faceți, nu o să știți cum să faceți!”. Mi se pare că am făcut o trecere foarte lină, n-am simțit deloc dificultatea trecerii din mediul de la facultate, de la proiecte și lucrări, în mediul din câmpul muncii. Într-adevăr, este diferit – poate cele patru-cinci ore pe care le petrec în cabinet nu sunt comparabile cu cele opt sau zece pe care le petreceam la bibliotecă, dar consider că trecerea s-a făcut lin și frumos. Trecerea se poate face natural atunci când ai ales bine, plecând de la prezumția că există alegeri bune, și știi de ce ai ales profesia pe care vrei să o ai. O să dau un exemplu simplu: pentru mine, nu era același lucru să învăț la psihologie organizațională (cu tot respectul pentru domeniu, nu intră în aria mea de interes) timp de patru-cinci ore sau să stau să mă uit la meciuri de sport timp de cinci ore. În acele ore învățam, încercam să creez conexiuni, să identific pattern-uri, să utilizez cunoștintele dobândite în facultate la un nivel general, de interfață, la un nivel specific. Am creat legături între ceea ce urma să scrie pe diploma mea și persoana care voiam să devin.

Un alt element care a făcut diferența între adaptările ușoare și cele cu obstacole, este nevoia de control – în situația dificilă pe care o discutasem inițial și spusesem că mi-a marcat evoluția, am considerat că nu am avut absolut deloc control, situația a venit practic peste mine… poate de asta adaptarea mea a fost mai dificilă. În schimb, în situația cu trecerea de la statutul de student, la cel de membru activ pe piața muncii am fost în control, iar controlul, după cum știm ne dă o oarecare stare de bine. Ne place să fim în control, deși este o iluzie, povestea despre prietenul nostru controlul, te poate face să simți că te adaptezi mult mai repede. Sunt anumiți piloni care te pot ajuta să îți croiești un control iluzoriu. Dacă privim la situația dificilă, ce mă făcea să mă simt mai bine, să trec mai departe? Era tot ceva legat de control – faptul că îmi planificam lucruri, faptul că mă țineam de ele, era un fel de ghid al vieții mele care m-a ajutat să merg mai departe, mândră de povestea mea.

45169611 2300184740209699 6339898880297009152 n

3. Ce a însemnat pentru tine adaptarea în viața profesională? Ai trecut de la sport ca hobby, la sport ca job, iar în toată această ecuație a apărut și rolul de psiholog. Cum reușești să le îmbini pe toate și să te adaptezi în funcție de rolul pe care îl ai într-un moment sau altul?

AV: Am început ca sportiv de performanță de la 10 ani. Până la 21 de ani, când am terminat Facultatea de Educație Fizică și Sport, eram sportivă de performanță full time, doar asta era profesia mea. După care, la vârsta de 21 de ani, am câștigat pentru ultima oară Campionatul Național de Tineret, iar apoi, am hotărât să mă opresc. Am început Facultatea de Psihologie, dar am păstrat partea de tenis de masă la un nivel semi-profesionist, ceea ce azi înseamnă că mă antrenez de două – trei ori pe săptămână și joc undeva la 20 de meciuri pe an. Ceea ce a fost foarte important în momentul trecerii mele dinspre sport înspre psihologie a fost ceva neplăcut pentru un sportiv de performanță – mi-am dat seama că muncesc doar pentru mine. Muncesc azi pentru mine și mâine pentru mine și mă perfecționez doar pe mine, iar a doua zi încerc eu să fiu mai bună decât mine. Am simțit un fel de egoism cu care mulți dintre sportivii mei se confruntă, pe care nu am vrut să îl continui. Nu am vrut să fac o viață din ceea ce făceam acolo, motiv pentru care am zis: „Hai să vedem cum putem să facem să ajutăm alți oameni? Să trăiesc mai mult cu ei, să muncesc mai mult cu ei, să ajut și alți oameni ”. Cum pot eu contribui la lumea asta, astfel încât totul să aibă mai mult sens? Având nevoie de un psiholog sportiv, m-am orientat spre acest domeniu, după care am început licența, am început masterul, recent și doctoratul, iar în momentul acesta profesez în cabinet și 90% din clienții mei sunt sportivi de performanță.

„Ceea ce a fost foarte important în momentul trecerii mele dinspre sport înspre psihologie a fost ceva neplăcut pentru un sportiv de performanță – mi-am dat seama că muncesc doar pentru mine. […] motiv pentru care am zis: «Hai să vedem cum putem să facem să ajutăm alți oameni? Să trăiesc mai mult cu ei, să muncesc mai mult cu ei, să ajut alți oameni»”

În condițiile în care mă antrenez în prezent, povestea este mult mai puțin despre mine, cât mă antrenez cu copiii, încerc să îi învăț pe ei, încerc să dau mai departe cunoștințele pe care le-am acumulat. Aș putea să spun că mai este un antrenament pe lună care este într-adevăr despre mine, antrenament în care încă încerc să perfecționez anumite elemente tehnico-tactice. Este o cu totul altă viziune în momentul de față, sportul este cu totul altfel pentru mine acum. Adică am plecat de la vârsta de șapte ani când totul era la nivelul de joc, spre nivelul de profesionist în care stăteam 6-7 ore pe zi în sală, la nivelul actual în care îmi face foarte mare plăcere să joc, dar doar la nivel de plăcere. Nu mai consider că mă definesc doar prin asta, nu mai există atât de multe obiective de performanță și reușesc să mă bucur acum mai mult de acest sport. Având în vedere că în perioada în care practicam la nivel profesionist am avut rezultate foarte bune, nivelul meu a rămas încă destul de ridicat și pot să le îmbin pe amândouă. Acum, integrarea acestor aspecte nu este întotdeauna foarte ușoară pentru că, practic vorbind, trebuie să îmi schimb foarte repede tocurile cu încălțămintea sport și să fug la sală, apoi la cabinet, să merg în weekend-uri în Franța la meciuri, să mă întorc luni acasă și să am toată după-amiaza ședințe la cabinet. Dar consider că fără toate aceste părți ale mele nu aș fi completă. Cred că fiecare om are hobby-urile lui sau lucrurile care îl conectează la job-ul lui de zi cu zi, doar că unii dintre noi suntem mai norocoși și ajungem să avem un fel de al doilea job din hobby-ul nostru.

4. Pe parcursul timpului viața te-a purtat prin locuri diferite, care pentru o perioadă sau alta te-au găzduit. Spune-mi te rog despre adaptarea pe care consideri că ai făcut-o având în vedere tranzițiile frecvente pe care le faci între România și Franța. Cum le-ai resimțit și le resimți?

AV: Adaptarea România – Franța n-am simțit-o foarte puternic pentru că eram tot în sala de antrenament: sala de antrenament de la Cluj, de la București, de la Paris – nu vom găsi mari diferențe. Lucrurile pe care le-am învățat aici încerc să le aduc acasă. Dau un exemplu foarte simplu: în Franța, dacă terminăm meciul, stăm cu echipa adversă și povestim despre cum a fost meciul, despre ce mai fac fetele, luăm masa împreună, bem un pahar de vin, lucru care în România este aproape imposibil – ca o echipă câștigătoare să stea la masă cu cea care a pierdut. Dacă privim antrenorii, au un comportament mult mai uman, orientat și spre omul din spatele sportivului de performanță și te întreabă lucruri precum: „Ce faci? Cum te simți? Ce crezi că o să facem astăzi?”, „Hai să facem un joc, hai să ne distrăm 15 minute la antrenament ”. Aspecte foarte importante, mai ales atunci când ai de stat 6-7 ore pe zi în aceeași sală. Sala de antrenament e casa unui sportiv și acolo, pentru ca el să fie cât mai performant, e necesar să se simtă ca acasă. Mi se pare că încet-încet pot să preiau ceea ce am văzut că funcționează în Franța și în cazul grupurilor de copii cu care lucrez în țară. În momentul de față, aș putea să spun că adaptarea se face invers.

5. Te rugăm să ne transmiți două-trei lecții învățate ca urmare a experiențelor de adaptare avute.

AV: Cred că sunt două lucruri importante:

„Atunci când nu ai niciun motiv să rămâi, acesta este un foarte bun motiv să pleci”, ceea ce am și făcut – atunci când nu am avut un motiv să rămân, am plecat.

În toate plecările și în toate căutările, explorările identității, a țărilor, a diferitelor culturi – cred că e foarte important ca fiecare dintre noi să își facă din propria persoană un „acasă”. Niciodată o locuință nu o să poată să îți ofere acea siguranță pe care o poți obține dacă tu te consideri acel „acasă al tău”. Cred că asta m-a făcut foarte puternică de-a lungul anilor – să știu că eu sunt „acasă al meu” și să nu tânjesc după ceva ce e departe de mine. Am avut întotdeauna acel „acasă” cu mine, indiferent poziția mea geografică, starea de spirit sau mediul în care mă aflam.


180212 Imagine mini-interviu 640x373

În ATU am declarat anul 2018 un an al Adaptării. Ne-am gândit că ar fi interesant să aflăm experiențele de adaptare ale unor oameni care, în anumite contexte, au trăit adaptarea ca un ”must-do”, oameni care trăiesc adaptarea ca parte a vieții lor sau ca parte a muncii lor. Te invităm să citești câteva rânduri scrise de acești oameni, din experiența personală. Sperăm să îți fie de ajutor în propria adaptare!

foto: Arhivă personală Andrada VINCZE

Recomandă și altora