Pasiunea ca antrenament - interviu cu Răzvan Goga

.

[Interviuri cu oameni pasionați] - de Andra HANȚĂ

Răzvan GOGA este consultant și trainer senior în echipa ATU Consulting și Traditional Trade Development Trainer în HEINEKEN România. Suntem colegi de mai bine de trei ani și, în discuțiile pe care le-am avut de-a lungul timpului, pe lângă pasiunea și entuziasmul cu care vorbește despre programele de training pe care le concepe și le livrează, am aflat despre pasiunea lui pentru înot. Ne-am întâlnit pentru interviu într-o dimineață ploioasă de iunie și am ales să discutăm în tribuna bazinului olimpic Politehnica (Complexul de Natație „Universitatea Tehnica din Cluj Napoca").


Andra HANȚĂ: Cum a început pasiunea ta pentru înot?

Răzvan GOGA: În clasa I, în locul orelor de sport făceam înot. Liceul era aici aproape (n.n. Onisifor Ghibu) și învățătoarea ne aducea pe toți la bazin, ne dădea unei profesoare, dna Mladin, care împreună cu soțul ei au scos o grămadă de campioni, au făcut o super performanță la Cluj... foarte faini profesori! Și ei ne aruncau în apă. Cei care „supraviețuiau" mergeau mai departe.

A.H.: Vă aruncau în bazinul mare?

Bazin-acoperit-politehnica

R.G.: În bazinul mare, exact pe partea asta de lângă culoarul șapte... stăteam pe o băncuță și „No, hai – acum în apă!". Mulți dintre noi – cei mai inconștienți – săream din prima. Alții nu voiau și îi arunca doamna profesoară... Și avea și măsura de siguranță – teul ăla cu care se ștergea pe jos - și acela era salvarea, când vedeai de sub apă teul, puneai mâna pe el – era salvarea supremă. Și învățai să înoți destul de repede sau, mai bine zis, să te menții la suprafața apei, după care învățai să înoți corect. Și să înoți corect îți ia... cam o viață. Asta dacă nu ești Michael Phelps, deși și Phelps zice că se perfecționează în fiecare zi.

Multă lume încearcă să înoate și se gândește că ar trebui să învețe să înoate în trei – patru ședințe, dar când te gândești că e o altfel de deplasare, care implică și o altfel de respirație, poți să iei în calcul că a înota înseamnă a învăța să mergi din nou... deci în câteva luni ca adult ar fi ok. Ca și copil, fiind mai puțin conștient, e mai ușor.

„A învăța să înoți e ca și cum ai învăța să mergi din nou...”

A.H.: Practic din copilărie ai început...

R.G.: Da, am început din copilărie. Mi-a plăcut foarte mult. Am venit la înot după care, la un moment dat, undeva prin clasa a V-a, a VI-a, am trecut la polo. Mi se părea mai interesant, era și cu minge și, cum la momentul respectiv nu aveam televizor, calculator... ce-am zis eu, „Merg la înot!". Vara aveam și acces gratuit la bazin... era fain. Și am făcut polo, pe atunci echipa era mult, mult mai bună decât cum e acum, condițiile erau altele și am făcut polo în echipa lui Poli cu profesorul Giurgiu Alin și a fost foarte bine o perioadă.

A.H.: Cât timp ai făcut polo?

R.G.: Până prin clasa a IX-a, la început de a IX-a... După care, am întrerupt înotul și am mers către alte sporturi. Îmi plăcea foarte mult și fotbalul și m-am dus la fotbal. Din momentul acela, am mai înotat doar ocazional până acum aproximativ patru ani, când dintr-o necesitate, m-am reapucat de înot. Nu mai făcusem sport de multă vreme și m-am întrebat oare ce puteam face. Înotul era unul dintre sporturile recomandate cam de toți medicii după multă vreme în care ridicasem greutăți și aproape mi-am distrus articulațiile, era cea mai bună recomandare pentru că la înot articulațiile sunt mult mai puțin solicitate.

A.H.: Acum înotul a ajuns un fel de dependență?

R.G.: Da, da... și corpul mă semnalizează. Unde-i apa? De altfel, noi mai glumim dimineața și ne spunem că suntem dependenți de clor. Și venim să simțim mirosul de clor câteodată, chiar dacă nu înotăm. Venim și în weekend, iar în weekend, de obicei, doamna profesoară ne dă pauză... adică fie nu înotăm deloc, fie venim și facem exerciții tehnice, înot lung, respirații, dar de preferat ar fi să nu forțăm pentru că avem cinci zile din săptămână în care tragem tare. Dacă sărim vreo zi din săptămână sau dacă nu ies timpii, atunci muncim și sâmbăta, dar duminica întotdeauna e zi de relaxare.

Da... și ziceam că m-am reapucat acum patru ani, dintr-o necesitate.
La început, când am venit la bazin, nu aveam ochelari și înotam pe culoar cu niște bătrâni și înotau cam de cinci ori mai bine ca mine în sensul în care eu reușeam să fac două ture de bazin și ei făceau zece... și chestia asta m-a ambiționat foarte tare și mi-am zis „Dumnezeule, după atâția ani de înot, uite ce se întâmplă cu mine!"... și am luat-o încet. A fost foarte, foarte greu. Am avut momente la început în care am zis că mă las, că nu-i o alegere bună, o să găsesc un alt sport, însă am luat-o pas cu pas și am continuat să vin constant; după primii ani am reușit să-mi fac și câțiva prieteni pe la bazin și am început să înot cu ei.

Am observat după aceea că e foarte important să înoți cu cineva, să înoți alături de cineva.... Mai ales atunci când vii dimineața, la ora 6 la bazin, e destul de nasol... Sunt mulți care consideră că înotul e un sport autist... Din exterior, așa se vede și dacă stau să mă gândesc că la un moment dat înotam ascultând muzică și nu mă interesa ce se întâmplă în jurul meu, da, pot să zic că e în mare măsură un sport autist. Însă înotând cu cineva, îl face mai plăcut. Acum am o echipă cu care înot și de care sunt foarte mândru. Sportul e și un motiv de întâlnire, de socializare, sunt oameni noi pe care-i cunoști. Îmi place de oamenii care vin la înot, să știi. E un altfel de sport și nu vine oricine.

A.H.: Mi-ai spus motivul pentru care te-ai reapucat de înot și ai început să-mi spui și ce-ți place în această activitate. Acum, după patru ani de când înoți constant, ce te motivează totuși să te trezești dimineața și să fii la bazin la 6?

R.G.: Unul dintre motive ar fi întâlnirea cu colegii. Alt motiv e că mă simt extraordinar de bine după ce înot. E momentul acela când la ora 6 dimineața, uneori chiar la 6 fără ceva, sari în apă... e un moment – cel puțin pentru mine – un moment unic. Aș recomanda oricui, mai ales când înoți afară și e vară și ai suferit o noapte întreagă de căldură, să vii dimineața și să sari în bazin... e o senzație unică!

Știi ce mă mai motivează? E într-un fel ciudat, dar de fiecare dată când intru în apă, am senzația că e un nou început. Noi avem antrenamentele date cu o seară înainte de antrenoare prin sms - și mă uit la ele, mă gândesc cum le-aș putea aborda.

„De fiecare dată când intru în apă... am senzația că e un nou început.”

Apoi e și partea de competiție. Am făcut-o la început pentru că am vrut să văd că pot, mi-era frică – chiar foarte frică de apele deschise și am început și cu ape deschise, cu Tarnița, nu fără emoție – și am continuat după aceea cu tot felul de competiții în bazin. Iar anul acesta am plănuit din nou Tarnița, să vedem dacă iese...

Razvan-Goga Concurs-1500m

A.H.: Din ce îmi povestești, înțeleg că toate antrenamentele pe care le faci sunt cu gândul la competiția pe care ți-ai setat-o pentru la anul (2017)?

R.G.: Da! Toate sunt cu gândul acolo (Campionatul Mondial de Masters, de la Budapesta) pentru că există timp standard și chiar dacă poți participa la competiție și dacă nu scoți timpii standard, obiectivul meu e să scot sub timpii standard și să mă înscriu în competiție având timpii respectivi atinși. În momentul acesta, mai am de lucru, dar sunt și pregătit să fac ceva diferit după ce mă întorc din „concediul" acesta forțat (n.n. din motive de sănătate) – pentru că între timp mi-am cumpărat bicicletă și o să alternez antrenamentele de înot cu bicicleta, plus alte antrenamente fizice mai ușoare pe băncuță și o să încep să alerg mai mult. Uneori faci antrenamente luni de zile pentru a câștiga câteva secunde....

A.H.: Povestește-mi puțin despre experiența cu Tarnița. Cum a fost?

R.G.: Foarte, foarte interesantă experiența cu Tarnița. A fost anul trecut, în august. Am început cu Tarnița pentru că-mi era frică de ape deschise și am zis că odată și odată va trebui să intru și acolo să înot, m-am antrenat foarte puțin – am fost o dată sau de două ori în Tarnița înainte, cu unul dintre colegii cu care mă antrenez acum dimineața. El are experiență foarte mare în ape deschise, e unul dintre românii care a trecut Gibraltarul înot. Și asta m-a încurajat oarecum știind că înoată alături de mine, mi-a dat sfaturi, pentru că e un cu totul alt stil de înot decât cel în bazin. E un stil în care contează foarte mult orientarea și mai puțin tehnica. Ceea ce pentru mine a fost ceva cu totul nou.

Razvan-Goga traversarea-Tarnitei-2015

M-am dus la Tarnița la concurs, eram cu fetele, care-mi ziseseră „Nu te duce, tati! Nu te duce!". Și în fiecare clipă îmi ziceam că pot să renunț, nu-i o problemă – „Renunță! Renunță!". Până în momentul în care m-am dus la cortul de înscriere, mi-am luat casca, mi-am luat numărul, numărul 21, și m-am dus să mă încălzesc. Și a fost greu până mi-am dat drumul. Am înotat și la Tarnița împreună cu un coleg de la bazin. Am înotat doi. Nu știu dacă neapărat a fost de bine sau nu. Performanța nu pot să zic că a fost una notabilă, din 140 de oameni – ceva de genu – am fost locul 7 la categoria mea. Dar m-a ajutat și am trecut peste o barieră, clar!

Un moment interesant a fost când, în timpul cursei, a venit un caiac al organizatorilor pe lângă mine, eu mă oprisem să mă orientez, și m-a întrebat dacă vreau apă sau glucoză și eu eram în mijlocul unei ape, băusem deja o grămadă – căci așa se întâmplă la înot. Dar e fain așa, când m-am ridicat și am văzut malul departe și oamenii mici!

A.H.: Și ce-ai gândit în momentele alea?

R.G.: La început, a fost frică. Mi-a fost foarte, foarte, foarte frică. După care, mi-am zis că am un obiectiv și obiectivul meu era să termin cursa. Nu mi-am pus neapărat un obiectiv de timp. Am văzut ce pot îmbunătăți pe data viitoare. Am terminat cursa.

A.H.: Știu că și fetele tale vin la înot și sunt micuțe... cum a fost introducerea lor în lumea înotului?

R.G.: Se zice că în principiu ar fi bine să le aduci undeva după 5 ani pentru că în momentul acela conștientizează ceea ce înseamnă apă. Dar la bazin sunt copii și mai mici. Eu le-am adus cam de la 5 ani și am preferat să aibă de la început un antrenor tocmai în ideea de a învăța corect. Eu am suferit și sufăr în momentul de față – pentru că după ce m-am reapucat de înot, o lungă perioadă de timp am făcut așa cum am crezut eu că e bine să faci - și încă sufăr pentru că odată ce ai învățat ceva greșit, efortul de a te dezvăța e mai mare decât să înveți de la început corect. E valabil și în viață... chiar dacă la început ți se pare mai greu, învață corect pentru că pe viitor, sustenabil vorbind, e de fapt mai ușor și te ajută.

„Odată ce ai învățat ceva greșit, efortul de a te dezvăța e mai mare decât să înveți de la început corect.”

Alexandrei (care are acum 9 ani) îi place foarte mult și în continuare merge regulat la înot. Mara (6 ani) mai fentează – nu știu de ce – poate și diferența, pentru că Alexandra înoată deja destul de bine, Mara crede că nu se ridică la standarde. Poate fi și asta, poate fi și faptul că nu-i place... deși Mara zice altceva. Ceea ce o să vreau totuși să fac diferit e să le separ să nu se mai compare.

A.H.: Ele cum se raportează la tine și la pasiunea ta pentru înot?

R.G.: Vin cu mine la concursuri. Își fac pancarte... și apropo de întrebarea ta, mă gândesc că m-am dus la serbarea de sfârșit de an, anul trecut, și învățătoarea Alexandrei și mi-a spus: „Vai, nu știam că sunteți campion la înot!". Eu mirat: „Păi nu sunt campion la înot.", „Cum nu, mi-a spus Alexandra că mergeți la concursuri de înot!".

A.H.: Se pare că pentru ea ești campion!

Razva-Goga-sustinatori

R.G.: Da, atunci mi-am dat seama că pentru ea – „tata e campionul". E foarte fain și fetele sunt o mare susținere, alaturi de soția mea Adriana. Atunci când am înotat la 1500, concursul fiind mai lung, mai ai timp așa să te gândești, să te uiți în jur și eu le vedeam în tribună; timpul pe care eu l-am scos a fost 27 de minute și, în 27 de minute, Alexandra nu a lăsat niciodată pancarta jos. A fost tot timpul cu ea sus. Și când am ieșit, mi-a spus Adriana: „Să știi că tot timpul te-a încurajat, dar ea nu știa dacă o vezi sau nu." Și ăsta e un semnal puternic pentru mine.

A.H.: Am vorbit deja atâtea și mi-am dat seama că nu te-am întrebat dacă simți că înotul e o pasiune pentru tine. Poate cu asta ar fi trebuit să începem...

R.G.: Să știi că simt că e o pasiune pentru mine... Îmi place foarte, foarte mult apa. Și îmi plac mișcările în apă. De altfel, de multe ori atunci când am ocazia, îmi place să mă joc. De exemplu, aici jos, unde sunt patru metri, ne băgăm pe fundul bazinului și ne tot prostim, stăm pe burtă, pe spate, ne facem semne pe sub apă. Îmi place foarte mult și să sar. Îmi amintesc când eram mic că jucam un joc – oglinda - și sărea unul, apoi urma să sărim toți la fel ca el. Era nebunie la bazin. Acum, la vârsta asta, probabil că lumea s-ar uita ciudat la noi.

De asemenea, nu știu dacă are neapărat legătură cu înotul, dar îmi plăcea foarte mult când eram copil să mă duc cu camera (n.n. de cauciuc) pe Someș. Aveam o cameră de combină moștenită de la băieții mai mari, o peticeam în fiecare an și pe perioada vacanțelor de vară mergeam de sus, din zonă – cum ziceam noi, unde sunt lacurile de acumulare în Florești și ne dădeam drumul pe Someș și veneam până aproape de Garibaldi (n.r. Podul). Cădeam, ne ridicam. Era o cameră pe care încăpeau aproximativ șase persoane, ca un fel de bărcuță, dar era o distracție maximă. Erau zile când stăteam de dimineața până seara pe Someș. Uitam să mănânc, apă aveam, nu era problemă...

Și ca să vezi cât de mult îmi place apa, erau zile când jucam fotbal și beam apă din Someș pentru că eram prea însetați ca să mergem până acasă. Am supraviețuit.

A.H.: Există o întrebare pe care o adresăm adesea în interviurile ATU așa că... ai spune despre tine că ești pasionat de înot sau că ai o pasiune pentru înot?

R.G.: La modul în care e adresată întrebarea, simt că trebuie să aleg. Dar le-aș alege pe amândouă, eu așa le simt. Am o pasiune pentru înot pentru că îmi face efectiv plăcere să mă uit la înotători, să mă uit la stiluri de înot, m-am uitat acum la Campionatul European – apropo - și mi-a făcut o deosebită plăcere să văd profesioniștii acolo, înainte de concurs îi vezi cum se pregătesc, să simți tensiunea dinainte de competiție – deci cred că am o pasiune pentru înot, dar sunt și pasionat de înot... Îmi place ca sport, mă fascinează prin complexitate; în momentul în care ajungi să-l practici și să-l faci într-adevăr corect. Mă rog, ca orice sport, nu ajungi niciodată la perfecțiune, e nevoie să faci antrenamente... dar una peste alta, mi se pare unul dintre cele mai dificile sporturi și am trecut prin câteva.

Fiind și un sport individual, îmi place că tot ceea ce ține de cronometru e al tău, nu poți să dai vina pe nimeni altcineva. Ești doar tu. Ce poți să zici: „Nu mi-a pasat jucătorul X." sau „Eu am alergat mai mult decât tine în meciul ăsta..."?

„Înotul e și un sport individual - tot ceea ce ține de cronometru e al tău, nu poți să dai vina pe nimeni altcineva. Ești doar tu.”

Și apropo de întrebarea de la care am pornit... mi se pare relevant faptul că am simțit că împreună cu echipa cu care înot să ne facem un club de înot prin care să încercăm să facem lucrurile altfel, în sensul în care să încercăm să promovăm înotul ca mișcare de masă, pornind de la grupe de copii și până la promovarea mișcării Masters, care înseamnă că oameni de anumite vârste care pot să vină și să practice înotul la anumite nivele de performanță. Și lucrurile acestea cred că fac parte din a fi pasionat de ceva...

Mi-ar plăcea să văd mai mulți oameni că vin la înot pentru că își iau de aici o porție de sănătate și nu neapărat pentru competiție... ci pur și simplu pentru că-i face mai sănătoși. Într-o lume poluată, înotul și sportul în general pot fi o oază. Suntem construiți ca ființe umane să ne mișcăm. Iar lumea în care trăim nu prea ne dă posibilitatea asta, ba din contră, noi suntem cei care dezvoltăm sisteme cu care să ne fie mai ușor. Ori la înot (sau în sport), de obicei, nu prea poți să fentezi. Da, sunt sisteme care te ajută să fii mai performant – de exemplu, un slip care te ajută să câștigi câteva secunde sau niște pantofi sport cu care să alergi mai bine – dar nu niște pantofi care să alerge singuri, în locul tău.

A.H.: Gândindu-te la experiența de până acum, ce simți că te-a învățat înotul?

R.G.: Hmm... cred că m-a învățat multe pe partea de muncă. Avem uneori impresia că suntem talentați la ceva, și e posibil să fie așa, să ai un talent. Dar e foarte importantă și munca. De multe ori mă gândesc: „Ce dacă astăzi fentăm antrenamentul?" și chiar de multe ori mă aștept să vin la bazin și să zicem „Haide să mergem în bazinul mic să ne jucăm!". Însă de când mă antrenez în echipa asta, nu a fost o dată în care antrenoarea să zică „Haide să mergem să ne jucăm!". „Da, ne jucăm după... dacă mai poți!". Fiecare antrenament e legat de altul, are o logică, dacă ai pierdut o zi, e destul de greu după aceea să revii. Și cred că asta m-a învățat... că e nevoie să muncești ca să ajungi undeva. Și cred, de asemenea, că mi-a redat plăcerea de a face unele lucruri. De multe ori intrăm într-o rutină, și am simțit treaba asta, înotul îmi redă o plăcere, o libertate pe care o simt în momentul în care înot.

„Avem uneori impresia că suntem talentați la ceva - și e posibil să fie așa, să ai un talent. Dar e foarte importantă și munca. (...) E nevoie să muncești ca să ajungi undeva.”

A.H.: Ce ai recomanda cuiva care e în căutare pasiunii proprii?

R.G.: Aș recomanda să ai o pasiune și, dacă nu ai, să încerci mereu să o găsești. O să-ți dai seama când o s-o găsești, asta-i clar! Am încercat să fac multe lucruri și în continuare încerc chestii noi, pentru că îmi dau seama că doar așa putem evolua, dar în momentul în care-ți găsești o pasiune – pe lângă înot eu mai am și alte pasiuni - îți dai seama că aceea e și oarecum ești infectat pentru toată viața... Cred că e foarte greu să spui „Am o pasiune pentru ceva ce nu am încercat niciodată." La fel cum cred că poți fi surprins descoperindu-ți o pasiune încercând ceva, ceva nou... Așa îi încurajez și pe copiii mei, să încerce: „Încearcă măcar o dată să vezi cum e."

Ca recomandare sau mesaj general pentru cei care vor citi acest interviu e să se apuce să se miște, indiferent la ce nivel pentru că odată cu corpul o să se miște și mintea... și asta am simțit-o pe propria piele.

„E important să ai o pasiune și, dacă nu ai, să încerci mereu să o găsești. O să simți când o vei găsi, asta-i clar!”


Interviuri-cu-oameni-pasionati-2016

Munca de trainer ne aduce aproape de mulți oameni, ne lasă să îi descoperim dincolo de activitatea lor de zi cu zi. Așa am aflat că mulți dintre ei au pasiuni: unele legate de munca lor, altele mai personale. Și cum anul 2016 în ATU este declarat anul pasiunii, am început un nou proiect din categoria beyond training, proiect prin care dorim să vă prezentăm oameni obișnuiți și pasiunile lor - sub forma unor Interviuri cu oameni pasionați

foto bazin Politehnica - infopensiuni.ro & restul fotografiilor - arhiva personală Răzvan GOGA

ATU Consulting
J.J. Rousseau nr. 8
400327, Cluj Napoca
România

M: 0744 623 236
E: