De la pasiunea obsesivă la pasiunea armonioasă - interviu cu Sorin Bilegan

.

[Interviuri cu oameni pasionați ] - de Gabriela HUM, Director executiv ATU Consulting

Sorin BILEGAN este inginer de testare la iQuest Group. L-am cunoscut la o tură cu caiacele pe Arieș, într-un mediu în care majoritatea ne comportam ca și când am avea două mâini stângi. Sorin era calm, concentrat, ținea mereu caiacul pe direcția de curgere a apei (mi-am zis atunci că sigur nu e la prima experiență). Apoi, povestind despre zbor și parapantă, am înțeles că are acces la o serie de simțuri pe care și le-a descoperit și antrenat în aer și care - se pare - că sunt foarte utile și în apă.


Gabriela HUM: Cum ai descoperit că zborul este o pasiune pentru tine?

Sorin BILEGAN: M-am apucat de zbor efectiv acum vreo 5-6 ani, dar știam despre parapantă de mai multă vreme și am tot vrut să mă apuc de curs. Inițial am zis că e prea scump, era ceva îndepărtat pentru că la prima vedere părea periculos și ciudat și m-am gândit că nu e de mine. M-am tot interesat de cursuri la școala de parapantă din Cluj și am lăsat-o pe mai târziu din motive financiare. Până la urmă am ajuns să lucrez în IT și îmi permiteam și cursul, și echipamentul, dar am ajuns să nu mai am timp. Așa că a mai durat un an sau doi în care am tot cochetat cu ideea, până într-o perioadă în care nu am mai avut nici bani, nici timp, dar atracția era din ce în ce mai mare și până la urmă m-am apucat de curs. După ce am prins microbul zborului nu au mai contat nici banii, nici timpul. Așa am învățat că dacă îți dorești cu adevărat ceva, lipsa banilor și a timpului sunt doar scuze care te fac să amâni momentul, de fapt până la urmă, dacă chiar vrei, faci pe dracu în patru și tot ajungi să se întâmple.

„... dacă îți dorești cu adevărat ceva, lipsa banilor și a timpului sunt doar scuze care te fac să amâni momentul.”

G.H.:De ce zbor și nu raliu sau altceva?

S.B.: Nu știu. Nu țin minte momentul acela exact. Știam de parapantă, știam că se face curs la Cluj, aveam un prieten care începuse cursul, dar a renunțat pentru că i-a fost frică până la urmă să continue. Și cred că de acolo mi-a rămas ideea în cap. Dar nu a fost o decizie concretă cu „gata, vreau să zbor”. Mă tot atrăgea, dar fără să știu de ce. Momentul doi a fost cu siguranță primul minut de zbor în tandem. După acela, nu am mai avut de ales.

G.H.: Cum a fost prima lansare?

Sorin-Bilegan-Zbor

S.B.: Primele două zboruri au fost pe dealurile de lângă Cluj, cu instructorul în spatele meu, am zburat în tandem, și a fost șocant și magic să văd cum trec acoperișurile caselor pe sub mine. A fost foarte lin și foarte plăcut și primul minut de zbor a fost suficient să îmi dea dependență. A fost ca și când aș fi descoperit o lume nouă, în care înveți să te adaptezi și în lumea aia ai fericirea și toate răspunsurile pe care le cauți, iar lumea obișnuită ajunge plictisitoare și banală. Și tot timpul o vrei pe cealaltă, pe cea nouă. Ca să înțelegi contextul, în perioada când cochetam cu ideea de zbor îmi simțeam viața foarte seacă. Adică aveam serviciu, aveam prieteni, ieșeam în cluburi, la distracții, era totul foarte sec și simțeam că lipsește ceva. Zborul era „ceva”-ul acela care aducea culoare în viața mea. Prin intermediul zborului, am descoperit printre altele și natura, și munții. Înainte nu prea ieșeam din oraș. Dar zborul m-a scos prin munți... Și după ce am terminat cursul și am început să zbor la munte - unde sunt cu totul alte condiții și trăiri decât pe dealurile de lângă oraș, atunci am mai descoperit o parte ce m-a ajutat să mă dezvolt foarte mult, am descoperit cum e când trebuie să te bazezi doar tu pe tine și să te stăpânești foarte bine. Adică dacă e să fac o comparație, când mergi cu bicicleta - dacă ți se pare că mergi prea repede, frânezi; dacă ți se pare drumul periculos, tragi pe dreapta și oprești. În zbor nu poți face asta. În zbor, odată ce ai decolat, ești tu cu tine și trebuie să fii foarte stăpân pe tine orice s-ar întâmplă și oricât de frică ți-ar fi. Trebuie să fii acolo, în fiecare moment, să îți asumi că tu ești singurul pe care te poți baza și să faci ceea ce trebuie. Acolo sus nu-ți poți permite să fii într-o pasă proastă. Când decizi să decolezi, le lași pe toate deoparte, uiți de tot și decizi să fii acolo, stăpân pe tine...

„Când decizi să decolezi, le lași pe toate deoparte, uiți de tot și decizi să fii acolo, stăpân pe tine... îți asumi că tu ești singurul pe care te poți baza.”

G.H.: Sună a mindfulness!

S.B.: Da, ești aici și acum, dar cumva asumat și forțat în același timp. Și înveți greșind. Odată ce nu ești atent sau ai greșit, simți efectele secundare foarte repede, ai feedback imediat și personal. Și nu ai timp să te plângi, trebuie să corectezi și să reacționezi imediat.

G.H.: Pe unde ai zburat, Sorin?

Sorin-Bilegan-Himalayas

S.B.: La începutul școlii am zburat pe dealurile de lângă Cluj, de la Dezmir - unde e școala, pe lângă Apahida, Bonțida, Florești. Pentru că adesea zburam după serviciu, aveam nevoie de locuri mai aproape de Cluj să ajung repede. După ce am terminat școala, am încercat să-mi ies un pic din zona de confort și să mă mai îndepărtez de Cluj și așa am descoperit Remetea și o altă gașcă de zburători cu mai multă experiență și altă perspectivă asupra zborului. Și cu ei am început să mă îndepărtez de oraș. Am ajuns în Parâng, la Clopotiva în Retezat, pe Transfăgărășan, în Munții Rodnei și pe Muntele Bihorului. După care am început să ies din țară, am ajuns în Alpii Austrieci, în Turcia la Oludeniz, pe urmă în Nepal (în Himalaya, lângă Annapurna) și în Kenya.

G.H.: Înțeleg că ai ajuns foarte departe de oraș până la urmă... și din ce în ce mai sus...

S.B.: Da, uneori mă gândesc că poate am ajuns prea departe, pentru că după ce m-am întors din Kenya am început să-mi pierd cheful de zbor și am lăsat-o mai moale cu parapanta.

G.H.: S-a întâmplat ceva acolo sau ce a fost cu Kenya?

Sorin-Bilegan-Kenya

S.B.: În Kenya, a fost foarte violentă vremea, condițiile de zbor erau foarte violente, asta înseamnă periculos până la urmă, și în aer nu mai era plăcere, era numai supraviețuire. Și m-am forțat să zbor, pentru că mi-am zis că trebuie să trec peste momentul acela, și simțeam așa, ca o obligație, și am ajuns să simt că nu mai e plăcere, am început să o las mai moale. Alții nu au făcut asta și au fost mai multe accidente, într-o lună cât am stat acolo au murit doi parapantiști și alții trei au avut accidente cu fracturi de coloană, alții cu mâini sau picioare rupte, lucruri care mie mi se par inacceptabile. Și după ce m-am întors acasă, un prieten bun de-al meu, unul dintre cei mai buni parapantiști din țară a avut și el un accident foarte urât. El e genul de om de la care nimeni nu se aștepta să pățească așa ceva pentru că e foarte prudent și foarte priceput și totuși uite că a pățit-o, de-abia a scăpat cu viață... Și după aceea, mi s-a tăiat cheful de zbor. Zburam jumătate de oră și apoi aterizam. Și acum sunt în pauză până îmi revine pofta, pentru că altfel chiar nu are rost.

G.H.: Citeam apropo de pasiune, că există două tipuri de pasiuni, există pasiunea armonioasă, pasiunea pe care o poți pune deoparte, e loială, ne așteaptă, ne întoarcem din când în când la ea și ne bucurăm de ea. Și există pasiunea obsesivă, care nu ne lasă să trăim până nu o punem în practică...

Sorin-Bilegan-Ninja

S.B.: Da, clar aia era, pentru mine și pentru majoritatea celor ce fac parapantism, zborul e o obsesie sau o pasiune obsesivă. Pentru că eram la serviciu și vedeam că e vreme bună afară și abia așteptam să se facă ora 4 să plec la zbor. În weekenduri, eram mereu plecat pe unde era prognoza mai bună. Aici se manifesta pasiunea obsesivă, în zona asta de „îmi trebuie neapărat”. Iar dacă aveam o zi bună și zburam două - trei ore, eram fericit, dacă nu, era urât de tot, și era și mai rău dacă alții reușeau să zboare și eu nu reușeam. Atunci era depresie totală.

Daca zbori la Dezmir - de exemplu, bate vântul din față, se lovește de deal, iar tu prinzi o zonă din asta ascendentă și acolo zbori, pe buza dealului, unde urcă vântul după ce s-a lovit de deal. Și acolo poți să stai uneori trei ore, plimbându-te în stânga și în dreapta până te plictisești. La munte, dacă te duci, e alt principiu fizic: soarele încălzește pământul, care la rândul lui încălzește aerul de deasupra lui și aerul se ridică.

Cu parapanta prinzi bulele de aer cald și te înalți cu ele. Și așa poți să ajungi până la nori, la 2000, 3000, 4000 de metri înălțime. Când zbori la munte și te bazezi pe termice (pe bulele acestea de aer cald), poți să le prinzi sau poți să nu le prinzi. Când ești începător, este mai greu să simți aerul de sub tine. Și atunci frustrarea e mare când vezi că altul a prins ușor o termică și tu te tot chinui și nu reușești. În același timp, satisfacția e mare când termica e slabă și reușești să urci cu ea.

Dar obsesia aia de care ziceai e foarte periculoasă. O dată că pe parte socială nu mă mai întâlneam cu prietenii, pentru că mie îmi trebuia la zbor și ei nu înțelegeau de ce mă tot duc din oraș. Și în al doilea rând, dacă era vreme mai turbată, dacă bătea vântul prea tare și începea să fie un pic periculos, foarte rar se întâmpla să zic ok, hai să o las baltă azi că poate pățesc ceva... Nu, mie îmi trebuia să zbor și atunci poți intra în condiții care sunt prea puternice pentru parapantă.

Acum simt că am trecut și prin etapa asta și până la urmă am început să fiu mai echilibrat. Să rămân la zbor ca pasiune armonioasă, să îl practic de plăcere, când condițiile îmi oferă posibilitatea să mă simt bine și să îl savurez.

G.H.: Unora le place decolarea, altora zborul în sine, alții iubesc momentul în care simt pământul din nou sub picioare. Ție care parte a zborului îți place mai mult?

Sorin-Bilegan-Decolare

S.B.: Decolarea cred. E un moment în care simți cum parapanta începe să-ți susțină greutatea și după aceea te ridici încet, încet și vezi pământul îndepărtându-se de tine și prima clipă de plutire, aceea e magică. La început, cât încă înveți, e multă parte tehnică și frică, însă pe măsură ce începi să stăpânești tehnica și ai experiență, faci totul din ce în ce mai mult intuitiv și te bucuri, nu prea mai gândești. Lucrezi cu tot corpul, pentru ca ai nevoie de greutatea corpului și de mâini ca să conduci parapanta, și efectiv savurezi și trăiești tot ce e acolo sus. Iar pe lângă mișcări, te folosești și de simțuri ca să zbori. Îți ziceam mai devreme de termice. După câțiva ani de zbor, am început să simt efectiv pe față vântul dacă era mai cald, să simt mirosuri, de polen, de fân, când intru în termică. Sau să simt că miroase a fum de la casele peste care trec. Astea sunt semne destul de subtile pe care la început nu le sesizam. Abia după ce am început să am experiență și poate și pentru că am început să mă relaxez, am început să le simt. Iar senzatia e magică.

G.H.: Ai visat vreodată că zbori? Pentru că mă întrebam dacă seamănă zborul real cu zborul din vise.

S.B.: Nu, nu am visat sau cel puțin nu îmi amintesc să fi visat că zbor. Așa că nu știu dacă seamănă zborul real cu cel din vis, dar știu sigur că nu seamănă deloc cu ce îmi imaginasem eu că înseamnă zborul. Pentru că în imaginația mea zborul era ceva foarte lin, o plutire, liniște și, în realitate, zborul e ceva dinamic și, în funcție de cât de turbată e condiția meteo, poate să fie foarte turbulent și scuturat. Și tot timpul sună vântul și suieră pe lângă tine, auzi păsări. Nu e liniște și nu e plutire lină niciodată. Și în plus, simți vântul și mișcările aerului în tot corpul. E ca și diferența între a fi în mașină sau a fi pe motocicletă. În mașină când conduci ești izolat, nu simți nimic, pe motocicletă simți vântul, simți mișcările, simți tot.

„În imaginația mea, zborul era ceva foarte lin, o plutire, liniște și, în realitate, zborul e ceva dinamic (...), poate să fie foarte turbulent și scuturat.”

G.H.: Și așa de încheiere, cum e lumea acolo sus? În afară de „altfel"?

S.B.: Asta e foarte grea întrebarea... Nu știu cum să îți zic... Judeci cu totul altfel, gândești cu totul altfel. Prin simplul fapt că te deplasezi în trei dimensiuni. Pe pământ te plimbi în față și în spate, stânga-dreapta. Când zbori, mai ai și a treia dimensiune, sus-jos. Și când începi să te gândești la traseu, când zbori la distanță (poți face trasee de 100-150 km), începi să te gândești nu ca și când ai fi cu mașina sau cu bicicleta și să te duci după drumuri, după căi predefinite de alții, ci să îți faci tu traseul, ghidându-te după nori și după formele de relief care te înconjoară și care generează termicele. Așa că traseele ți le faci singur pe niște criterii care sunt invizibile și teoretice.

G.H.: Ai avea vreo recomandare pentru cineva care este în căutarea pasiunii proprii?

S.B.: Ce am învățat eu din descoperirea pasiunii mele este să nu îmi pun singur limite, pentru că uneori ne punem limite singuri gândindu-ne ca uite, eu nu pot face asta, că e extrem, că numai în filme se poate... Și uite că se poate. Dacă vrei, se poate, dacă nu îți pui limite, poți să faci orice îți dorești. Apoi să îți pui limite, limite care să-mi mențină pasiunea la nivel de plăcere și nu de obsesie.

Iar un alt lucru pe care l-am învățat este să nu amân. Cred că singurul lucru pe care îl regret e că am amânat anii ăia dinainte de a mă apuca de zbor. Iar când m-am apucat de el, la început m-am aruncat cu capul înainte. Abia mai apoi lucrurile s-au așezat, ca de la sine.

„Dacă nu îți pui limite, poți să faci orice îți dorești...”

>;


Interviuri-cu-oameni-pasionati-2016

Munca de trainer ne aduce aproape de mulți oameni, ne lasă să îi descoperim dincolo de activitatea lor de zi cu zi. Așa am aflat că mulți dintre ei au pasiuni: unele legate de munca lor, altele mai personale. Și cum anul 2016 în ATU este declarat anul pasiunii, am început un nou proiect din categoria beyond training, proiect prin care dorim să vă prezentăm oameni obișnuiți și pasiunile lor - sub forma unor Interviuri cu oameni pasionați

foto: arhiva personală Sorin BILEGAN

ATU Consulting
J.J. Rousseau nr. 8
400327, Cluj Napoca
România

M: 0744 623 236
E: