Skip to main content
Jurnal »

Ce câștigi când înveți să pierzi. Evoluția lui „Nu te supăra, frate!”

13 octombrie 2015
Play-Ryan McGuire

de Andrei ARONEȚ [guest post]

Am început să vorbesc târziu și de atunci nu m-am mai oprit. Pe la 4-5 ani, când mergeam în vreun loc de joacă, mă uitam cu maxim dezinteres la tobogane sau hinți, găseam o distinsă babă și mă întindeam la povești. Nu, nu îmi aduc aminte despre ce, dar știu că ai mei nu erau deloc fericiți că ăla micu’ nu se joacă cu alți copii. Probabil din teama de a pierde vreun joc, am pierdut o mulțime de experiențe specifice vârstei.

Cu acest „a pierde” am avut dintotdeauna o mare problemă încă de pe vremea când pe la noi nu exista Monopoly și ne jucam „Nu te supăra, frate!”; un joc cu titlu profetic, fiindcă asta mi-a fost întotdeauna cel mai greu să fac. Privind acum în urmă, e ușor să descopăr ocazii marcate, în principal, de frica unui eventual eșec.

A pierde experiențe. M-am aruncat cu capul înainte în proiecte – profesionale, personale sau de voluntariat, doar pentru „a o face și pe asta”, uitându-mă mai puțin dacă mi se potrivesc, dacă am timpul necesar pentru ele sau dacă chiar îmi plac. Nu aveam încă 20 de ani, dar mă temeam la cel mai real mod că nu voi avea timp să fac tot ceea ce îmi propun. Așa că încercam să fac tot și, dacă se poate, singur.

A pierde relații. M-am agățat de suficiente ori de relații în mod evident nefuncționale, fiindcă a recunoaște asta însemna a le pierde. Ceea ce e similar cu a te agăța de interiorul unei cuști, fiindcă nu știi ce e afară. Și nu e vorba doar de relații sentimentale; e același lucru când stai într-un loc de muncă pentru care nu îți vine să te ridici din pat dimineața.

A pierde reputație. Trebuie să îndeplinesc așteptările altora, fiindcă dacă nu mă „ridic la acel nivel”, pierd prin faptul că voi scădea în ochii lor. Vedeți cum și limbajul ne trădează? A te ridica, a scădea: o echilibristică într-un carusel dirijat exclusiv de dorințele altora, pe care azi îl numesc „Tirania lui «trebuie»”. De multe ori, a fost mai important să le demonstrez altora că pot face ceva, decât să fac ceva ce îmi plăcea.

A pierde valori. Azi, o văd drept situația cea mai gravă. Fiindcă de teama de a pierde, din ambiția de a câștiga cu orice preț, se naște tentația de a o lua „pe scurtătură”, fără mare atenție la regulile jocului și la efectul gesturilor noastre asupra celor din jur. Pe scurt, victorie cu orice preț înseamnă că e perfect justificat să trișezi. Din fericire, asta a fost o lecție pe care am învățat-o rapid: a fost nevoie de un singur episod banal, dar cu multă încărcătură emoțională, ca să simt că o victorie obținută în acest fel nu mai înseamnă nimic. Mult mai mult a durat să accept acea experiență și lecția ei, nu doar să o înțeleg rațional.

Teama de eșec poate fi, uneori, un factor motivant. Însă vine cu un preț enorm și, în încercarea de a împăca pe toată lumea și de a te împăca cu toată lumea, ajungi să creezi conflicte interne, în loc să trăiești liniștit cu tine, lucrul care azi îmi dă cea mai multă energie. E ca și cum ai merge cu mare viteză într-o direcție complet greșită, însă foarte mândru de faptul că reziști!

Nu îmi place nici azi să pierd. Unele lucruri, formate devreme în viață, nu sunt atât de ușor de depășit precum ne învață diverse seminarii care oferă soluții miraculoase, din care la fel de miraculos lipsește partea de introspecție. Dar am acceptat faptul că se poate oricând întâmpla și că, uneori, îți face bine (dacă eu-cel-de-20-de-ani ar citi asta, ar urma un monolog de jumătate de ore despre cum nu sunt suficient de motivat; aveam mult mai multe certitudini pe vremea aceea). Azi știu că nu pot să fiu cel mai bun la absolut orice și, bineînțeles, că nimeni nu îmi cere asta. Mult mai important: m-am oprit din a mi cere singur imposibilul.

Play-Ryan McGuire

Câștigul mi se pare ceea ce se întâmplă când teama de a pierde e înlocuită cu bucuria de a face. E posibil oricând să pierzi o bătălie, dar nu există de fapt un război și un rezultat cu adevărat final – suntem obișnuiți atât de tare cu termeni de „lupte” încât uităm că ne putem bucura de încercările prin care trecem și care, de multe ori, nu sunt întâmplătoare. Suntem mereu pe drum, fie că vrem sau nu, și avem de ales doar între a experimenta și a încerca să fim cei mai buni care putem fi sau a sta închiși în casă și în noi înșine de teama unui eșec.

„A conține” e cel mai greu: mă lupt și azi să accept lucruri de care nu sunt tocmai mândru. Am înțeles că sunt experiențe de care am avut nevoie pentru a deveni cel care sunt astăzi și că, uneori, ne definim valorile tocmai atunci când le încălcăm. Nu știu dacă e o bătălie pe care o voi câștiga, dar nici nu o mai văd ca un război în care am ceva de demonstrat, mie sau altora; e un proces ce se întâmplă natural și care, ocazional, îmi dă prilejul unor priviri lungi într-o oglindă interioară – o obișnuință cât se poate de sănătoasă.

Mă bucur de oamenii din jurul meu, care vin, pleacă și uneori, surprinzător, rămân! E un câștig obținut parcă fără efort să îi molipsești pe alții de bucuria și entuziasmul tău pentru o cauză, o activitate sau eveniment; zâmbetele sunt mai molipsitoare decât încrâncenările. Au trecut vreo 30 de ani de la episoadele în parc, dar mi-am dat seama că e plăcut să te joci și cu ceilalți copii și, mai ales, că aliații sunt mai importanți decât victoriile. Nu mă credeți? Vă aștept la un pahar de suc și o partidă de „Nu te supăra, frate!”.


Andrei-ARONETAndrei ARONEȚ este un comunicator care și-a început activitatea ca jurnalist de presă scrisă, apoi radio și TV, iar acum ca specialist în relații publice la PR & More, trainer autorizat și blogger pe aronet.ro. Este voluntar ca președinte al Asociației non-profit Habitat for Humanity Cluj, care construiește și renovează locuințe pentru familii cu venituri mici. Fan declarat al Muzeului Farmaciei din Cluj Napoca. Îl puteți urmări pe blog, Facebook sau Twitter.

foto Ryan McGuire via gratisography

Recomandă și altora