Povestea merge mai departe – despre cum ne facem prieteni

.

de Gabriela HUM, Director executiv ATU Consulting

Nu orice repetiție are întotdeauna un sens.
Când rândunelele se întorc primăvara, nu ele o fac să revină.

Aristotel

În articolele anterioare din seria Povestea merge mai departe, spuneam că, plecând de la modul în care am fost crescuți ca și copii, ne putem uita la câteva dimensiuni relaționale:

  • relația cu noi înșine și cu copiii noștri
  • relația noastră de cuplu
  • modul în care ne facem prieteni, respectiv
  • relația noastra cu viața și cu propriile scopuri

Dimensiunea-model-parenting

Fig. 1 Dimensiunea model

Până în acest moment, am prezentat modul în care relația părinților cu mine poate deveni, la vârsta adultă, un model pentru relația mea cu mine însumi/însămi, dar și pentru relația mea cu propriul copil/propriii copii, precum și modul în care relația de parteneriat între părinți poate deveni model sau contramodel al relației mele de cuplu. Acum a venit momentul să ne îndreptăm atenția asupra modului în care ne facem prieteni sau despre relația părinților cu familia extinsă și societatea.

Dincolo de „cuib”, adică de familia de origine, copilul se ancorează în lume prin intermediul părinților și a modului în care aceștia percep și (îi) prezintă lumea. Este lumea un loc frumos, plăcut, în care ne simțim confortabil? Sau lumea este un loc periculos, de speriat, în care mereu este nevoie să avem grijă? Sau este un loc plin de surprize, curiozități, în care putem face descoperiri? Iar lumea, pentru copil, înseamnă tot ceea ce este dincolo de „acasă”: rude, prieteni, vecini, străini.

Cum învață copiii să se raporteze la lume? Vă propun să ne uităm la legătura care se formează între modul în care părinții noștri s-au raportat la lume, la societate și cum am învățat să ne facem prieteni (model pe care îl ducem mai departe, spre copiii noștri).

Pentru început, răspundeți la câteva întrebări:

  • Care dintre părinți era mai deschis către contacte sociale?
  • Căruia dintre părinți îi plăcea mai mult compania altora?
  • Cum erau integrați copiii în contactele sociale ale părinților?
  • Ce făceau părinții cu tine când aveați musafiri? Cum erai introdus/prezentat musafirilor?
  • Care erau motivele folosite pentru invitarea/evitarea musafirilor?
  • Ce fel de oameni prefera familia ta?
  • Cum se vorbea/ce se spunea despre musafiri după plecarea acestora?
  • Ce apreciau părinții la oamenii pe care îi vizitau sau veneau în vizită?

Ne formăm o reprezentare a ceea ce înseamnă relații, fie ele de prietenie, fie romantice, din relația pe care o avem cu părinții și din relația pe care părinți o au cu mediul social (Bowlby, 1973, 1979; Peseschkian, 1997). Psihoterapia Pozitivă susține că fiecare dintre noi ne naștem cu două capacități fundamentale: capacitatea de a iubi și capacitatea de a ști. Sub influența părinților și mai apoi a mediului social, aceste două capacități fundamentale se diferențiază într-o serie de capacități actuale, cu ajutorul cărora operăm în cadrul relațiilor sociale, ne raportăm la oameni și la lume.

Capacitatea de a iubi
se diferențiază în aspecte ca:
  • Timp
  • Răbdare
  • Iubire/acceptare
  • Tandrețe/sexualitate
  • Speranță
  • Sens
  • Încredere
Capacitatea de a ști
se diferențiază în capacități ca:
  • Ordine
  • Punctualitate
  • Curățenie
  • Sinceritate
  • Dreptate
  • Politețe
  • Spirit economic
  • Seriozitate
  • Fidelitate

you-see-the-world-as-you-are

Fiecare dintre noi suntem o combinație unică a acestor capacități, dezvoltate într-o măsură mai mare sau mai mică (fără ca asta să însemne neapărat mai bine sau mai rău), în funcție de modelarea indusă de părinți și mediu.

În relaționarea cu ceilalți, tendința noastră este de a gândi asupra modului în care ceilalți sunt, uitându-ne la ei prin „lentilele" proprii, adică acele capacități importante pentru noi:

  • Unii am fost încurajați să ne facem prieteni care au grijă de jucăriile lor (seriozitate), pentru că vorbesc frumos (politețe) sau pentru că aparțin unui anumit mediu social (sens)
  • Când mergeam în vizită cu părinții se observa praful de sub TV și se spunea despre gazdă că e neglijentă cu curățenia
  • Sau se aprecia faptul că musafirii au venit la timp și nu s-a răcit mâncarea în cuptor (punctualitate)
  • Sau focusul era pe modul în care salutam sau eram introduși într-un mediu social nou (politețe)

Întrebarea este în ce măsură părinții noștri, și noi ca și părinți, ne focusăm pe ceea ce este caracteristic pozitiv pentru ceilalți și nu pe comparația între așteptările noastre și realitatea celuilalt? În ce măsură părinții noștri în relație cu mediul social s-au focusat pe ceea ce „este" și nu pe ceea ce „așteptau ei să fie" în jur?

Focusul părinților pe ceea ce este caracteristic unui om, unei alte familii, unui alt grup, fără a judeca și evalua acel „ceva" ne lasă să ne dezvoltăm propriile lentile cu care mai apoi ne putem uita la lume ca fiind un mediu plin de curiozități, de lucruri altfel, de locuri/oameni din care/de la care putem învăța.

Atunci când relațiile părinților cu mediul social sunt relații echilibrate, cu focus pe ce are fiecare diferit, dar și pe ce avem noi, oamenii, în comun, copilul învață să diferențieze cercuri relaționale, față de care se comportă diferit, se implică și investește diferit:

Cercurile-relationale

Fig. 2 Cercurile relaționale

Răspundeți la câteva întrebări, de data aceasta despre voi:

  • Cine este și cum v-ați făcut cel mai bun prieten (în copilărie de obicei, dar nu neapărat)
  • Ce anume întreține această relație?
  • Dacă v-ați certat sau despărțit, care au fost motivele acestor certuri sau despărțiri?
  • Câți prieteni aveți? Dar amici?
  • Ce admirați la oamenii cu care veniți în contact? La ce „vă uitați" atunci când intrați în contact cu o cunoștință nouă?

A fi precum părinții noștri sau a ne asuma o libertate anarhică, luptând împotriva modelului parental, duce la același lucru: a face lucrurile exact cum s-au întâmplat ele până acum. A fi liber în propriile alegeri înseamnă a face altfel și a ne asuma acest „altfel" și consecințele lui, a pleca pe un teren necunoscut, a ne uita la lume și la oameni cu lentile proprii, la care am lucrat singuri. A deveni adult înseamnă a tăia cordonul ombilical și a ne elibera de influența familiei, înseamnă a putea face opțiuni în sinea noastră și eventual a selecta o altă formă și alte criterii de judecată, de alegere și de viață. Chiar și atunci când asta înseamnă să ne facem prieteni, amici, cunoștințe. 

Bibliografie

John Bowlby (2011). O bază de siguranță. Aplicaţii clinice ale teoriei ataşamentului. Editura Trei;
Furman, W., Simon, V.A., Shaffer, L., Bouchey H.A. - Adolescents' Working Models and Styles for Relationships with Parents, Friends, and Romantic Partners. Child Development, Vol. 73, No. 1 (Jan. - Feb., 2002), pp. 241-255; 

Peseschkian, Nossrat (1986). Family Therapy. Verlag Springer.

ATU Consulting
J.J. Rousseau nr. 8
400327, Cluj Napoca
România

M: 0744 623 236
E: