Povestea merge mai departe – despre relaţia de cuplu

.

de Gabriela HUM, Director executiv ATU Consulting

Toate familiile fericite sunt la fel.
Fiecare familie e nefericită în felul său.
Anna Karenina, Tolstoi

Ca urmare a interesului manifestat şi a feedback-urilor primite în urma articolului Povestea merge mai departe - despre stilurile parentale, continuăm să abordăm în aceeaşi manieră, de data aceasta, relaţia de cuplu.

Spuneam în articolul dedicat stilurilor parentale că, plecând de la modul în care am fost crescuți ca și copii, ne putem uita la câteva dimensiuni relaționale:

  • relația cu noi înșine și cu copiii noștri
  • relația noastră de cuplu
  • modul în care ne facem prieteni, respectiv
  • relația noastra cu viața și cu propriile scopuri

Dimensiunea-model-parenting

Fig. 1 Dimensiunea model

Am prezentat modul în care relația părinților cu noi poate deveni, la vârsta adultă, un model pentru relația noastră cu noi înșine, dar și pentru relația noastră cu propriul/ propriii copil/copii.

În ciclurile vieții de familie, există două etape distincte prin care partenerii trec și este nevoie să se adapteze (sau eșuează): etapa cuplului fără copii și etapa cuplului cu copil (triunghiul familial). (Se pare că la apariția celui de al doilea copil lucrurile sunt deja oarecum trăite, experimentate, cunoscute și mai ușor de a le face față).

În articolul de față, vă propun să ne uităm la modul în care relația de parteneriat a părinților influențează modul în care formăm propria relație de cuplu (care, la rândul ei, devine model de relație de cuplu pentru copiii nostri), precum și la modul în care ne-am raportat și am fost implicați în relația de cuplu a părinților și cum anume acest lucru ne ajută sau ne încurcă în a funcționa în triunghiurile relaționale din viața noastră.

Înainte de a intra însă în detalii, am să vă rog să (vă) răspundeți la câteva întrebări:

  • Cum vorbea mama despre tata în fața voastră? Dar tata despre mama?
  • Cum era petrecut timpul liber în familia voastră?
  • Cum își arătau părinții afecțiunea în fața voastră?
  • Cum își arătau afecțiunea în particular (când credeau că nu îi vedeți)?
  • În ce măsură părinții discutau mai mult despre subiecte/probleme de zi cu zi sau mai mult despre sentimente personale, nevoi, scopuri?
  • În ce măsură aveau conflicte și cum anume făceau față părinții conflictelor? Cum le gestionau? Cum le încheiau (dacă le încheiau)?

Gândiți-vă acum ce anume din ceea ce ați văzut, ați trăit și experimentat în familia de origine repetați (sau încercați să evitați sau să faceți opusul) în viața cuplului din care faceți parte? Ce anume vi se „reproșează” de către partener că faceți la fel ca mama sau ca tata sau ca în familia voastră de origine? Cum anume, ceea ce v-a plăcut sau nu v-a plăcut la modul de relaționare între părinții propri, arătați copilului vostru în relația cu soțul sau soția? Cât de conștiente sunt aceste comportamente sau atitudini sau cât de mult scapă controlului conștient?

Există două tipuri extreme de cupluri, descrise in literatură (Peseschkian, Positive Family Therapy):

  1. Cuplurile simbiotice - care par să funcționeze foarte bine, evită să arate faptul că sunt supărați pentru ce a făcut sau spus celălalt, maschează conflictele sau le evită; de obicei, unul dintre parteneri se supune tacit deciziilor celuilalt. Sunt cupluri văzute foarte funcționale înafară, lumea le dă de exemplu („I-ai văzut pe X ce bine se potrivesc?”) și rămâne consternată când află că divorțează („Ce s-o fi întâmplat cu X? Păreau cuplul perfect!”).
  2. Cuplurile conflictuale - care par că se ceartă din orice, de față cu copiii sau cu străinii, cearta este „modul lor de funcționare”, le sare țandăra din orice, mereu au ceva de împărțit.

În cuplurile simbiotice, dificultățile apar în special din cauza faptului că partenerii au propriile dificultăți în a percepe și gestiona un conflict, percep conflictul ca fiind o sursa de erodare și rupere a relației. Paradoxul este ca tocmai neexprimarea nevoilor proprii, amânarea lor, lipsa limitelor setate de ambii parteneri, erodează mai mult o relație decât conflictele matur gestionate. Mai mult, există cupluri care au copii și care consideră conflictele ca fiind nocive sau toxice pentru aceștia și nu le lasă să iasă la suprafață, le ascund sau le poartă în „dormitor”, în locuri ascunse pentru cei mici. Partenerii realizează rar sau târziu că, cu toate că nu lasă conflictele la „vedere”, copilul știe/simte că ceva se întamplă „între mama și tata”, iar dacă partenerii ascund conflictele, cu siguranță copilul va înțelege ca acel „ceva” despre care mama și tata nu vorbesc este ceva „rău”. Astfel de cupluri modelează slab capacitatea copilului de a gestiona conflictele, influențează copilul în a crede că acestea sunt „ceva rău”, de nedorit, adesea dezvoltând slabe competențe relaționale la copil (copilul va ști puțin să își afirme propriul punct de vedere sau să îl apere/argumenteze într-o relație).

În cazul cuplurilor care funcționează în varianta „cearta este modul nostru de a ne iubi”, există câteva aspecte ce merită atenție, și anume:

  • faptul că adesea partenerii se ascultă puțin, fiind prea preocupați să își formuleze în minte propriile argumente
  • conflictele rareori se finalizează cu o concluzie care să aducă schimbări în comportamentul de cuplu sau de familie, iar acest fapt duce la:
  • reproșuri interminabile, comportamente de „dezgropat morții” și discuții legate de teme începute uneori cu ani în urmă.

Aceste cupluri consideră că un conflict trebuie să se termine cu un învingător și un perdant (iar în unele cupluri, același rol e preluat mereu de același personaj). Conflictele din aceste cupluri erodează și ele relația, uneori duc la comportament agresiv, alteori la copinguri (mecanisme de a face față situației) dezadaptative (ca de exemplu, consumul de alcool). Adesea, în aceste cupluri, copilul e pus sau simte nevoia să intervină pentru a media conflictul și, din rolul de salvator al cuplului de părinți, devine adesea victima celui care "pierde" în conflict și preferatul celui care "câștigă". Sunt copiii care vor învăța foarte greu să funcționeze ca observatori în triunghiurile relaționale pe care le formează în viață, simțindu-se mereu datori să intervină, să apere sau să acuze pe cineva, să salveze pe cel nedreptățit.

În cuplurile care nu sunt la extreme, conflictele sunt deschise și orientate spre a împărtăși punctele de vedere diferite, spre a accepta că a avea un alt punct de vedere înseamnă doar că uneori lucrurile pot fi văzute diferit de oameni diferiți. Aceste cupluri sunt dispuse să analizeze perspectivele diferite și să ajungă la o soluție de comun acord (care uneori poate fi soluția unuia dintre membrii cuplului, dar și o soluție nouă, reieșită din combinarea părerilor celor doi).

Am scris mai sus doar despre conflictele în relația de cuplu, pentru că se pare că ele sunt principala formă de „relaționare” între două persoane diferite. Ne certăm pe cinci zone importante din viața noastră: pe tema banilor, a vieții sexuale, a muncii, a modului în care ne creștem copiii și a aspectelor casnice (Les & Leslie Parrot). Din momentul în care ne setăm reguli pentru teritoriul pe care îl împărțim împreună (relația, căsnicia) și învățăm să facem distincția între conflictele constructive și cele distructive, avem spațiu, timp și energie pentru a crește împreună și pentru a crește copii sănătoși emoțional.

Ce ne recomandă Gottman, specialist în terapie de cuplu și familie, pentru a dezvolta o relație de parteneriat ce să se constituie ca model sănătos pentru copiii noștri:

  1. Să ne dezvoltăm așa numita „hartă a relației” – să fim interesați de partener, să cunoaștem evenimentele majore din viața lui/ei, nu doar de când ne cunoaștem, ci și de dinainte de acest moment, din copilăria lui, să ne cunoaștem speranțele, îngrijorările, scopurile unul altuia.
  2. Să menținem compasiunea și admirația pentru partenerul nostru, acestea fiind două dintre elementele de bază pentru o relație romantică pe termen lung. Să ne focusăm pe ceea ce partenerul nostru are ca și caracteristici pozitive, să le verbalizăm în fața partenerului și în fața copiilor. Mai mult, a avea și arăta compasiune și empatie partenerului nostru, mai ales atunci când este supărat, este unul dintre aspectele care menține încrederea și sentimentul de intimitate în cuplu. Ginott, un nume de referință în relația copil-părinte, ne amintește că „Înțelegerea trebuie să preceadă sfaturile” și asta este valabil nu doar între copii si părinți, ci și între adulți.
  3. Într-o relație, adesea partenerii cer periodic, într-o manieră indirectă, atenție, afecțiune, suport, unul de la celălalt. Aceste cereri se finalizează fie cu a primi ceea ce am cerut, fie cu un partener care se îndepărtează de noi. Atenția la cererile partenerului și răspunsul adecvat la aceste cereri, prin orientarea atenției spre ceea ce ni se cere, întreține o relație conectată emoțional, romantică.
  4. Să ne lăsăm partenerii să ne influențeze, să ne dăm voie „să pierdem” în dispute, mai ales în cele care nu au impact major asupra relației (și asta este valabil pentru ambii parteneri). Studiile facute de Gottman arată că soțiile fac mai des asta iar soții întorc „favoarea” mai rar.
  5. Să ne rezolvăm problemele care pot fi rezolvate, fără a le lăsa să treneze sau să fie rezolvate de timp.
  6. Să ieșim din propria colivie și să împărtășim partenerului nostru ce vise avem, ce așteptări avem de la o relație, de la o familie, de la viață. Multe din conflictele în cupluri apar din cauză că, odată căsătoriți, oamenii renunță la visele lor, având senzația că ele nu mai pot fi împlinite pentru că trebuie să fim dedicați familiei, casei, rolurilor noi.
  7. Să discutăm despre „contractul prenupțial emoțional”. Ce pot oferi în relație și ce aștept emoțional din ea. Ce este acceptabil și ce este inacceptabil pentru mine într-o relație de cuplu?

Si dacă am amintit de câteva ori despre triunghiuri, am să atrag atenția asupra triunghiului care apare și în cuplu, inainte de apariția copilului sau copiilor: triunghiul partener – eu – relație.

Triunghi-relatie-partener-eu

Fig. 2 Triunghiul în relația de cuplu

Este necesar să avem grijă de propriile nevoi, de nevoile celuilalt și de relația care o avem împreună.

Ce învață copilul dintr-o relație funcțională între părinții?

  1. Să dezvolte și să mențină o atmosferă emoțională securizantă în propria relație (celălalt ajunge să trăiască sentimentul de „abia aștept să merg acasă să mă întâlnesc cu soțul meu/soția mea să povestim despre ...”).
  2. Să dezvolte relații în care securitatea emoțională se simte, nu neapărat se vorbește despre ea.
  3. Să dezvolte o relație în care celuilalt nu-i este teamă că va fi persecutat pentru opiniile sale (nu se râde de ceea ce spune, nu se fac glume proaste, nu este pedepsit pentru opiniile sale, celălalt este acceptat atunci când vede lucrurile altfel și punctul său de vedere, chiar dacă este altfel, este considerat valoros).
  4. Să dezvolte relații în care celălalt se simte „invitat” să spună ce simte, nu este nevoie să „se tragă” de el/ea pentru a-și exprima opinia.

Am început și închei acest articol cu o serie de întrebări: am fost acei copii care au ajuns azi adulții care știu să dezvolte astfel de relații? Dacă da, e minunat! Dacă nu, atunci e momentul să ne întrebăm ce facem pentru a forma și menține relații armonioase în cuplu, în familie? Cum suntem modele pentru copiii noștri?

Pentru că, așa cum spunea Sartre: Important nu este să spui „Iată ce au făcut din mine”, ci „Iată ce am făcut eu din ceea ce au făcut din mine".
 

Bibliografie

Ginott, H. (2003). Between Parent and Child: The Bestselling Classic That Revolutionized Parent-Child Communication (Revised and Updated). New York: Three Rivers Press;
Gottman J. (2002). The relationship cure. New York: Three Rivers Press;
Les and Lesslie Parrot (2013). The 5 Biggest Areas of Conflict for Couples Conflict is inevitable in marriage, but here's how to fight well - articol online - Relevant Magazine;
Peseschkian, N (2009). Positive Family Therapy. Springer Verlag.
 

ATU Consulting
J.J. Rousseau nr. 8
400327, Cluj Napoca
România

M: 0744 623 236
E: