Familia POP - „Oricât era de greu, tot ne găseam motive să facem glume”

.

[Mini-interviuri despre Adaptare] 

Tineri 2

Luna aprilie e luna tradițiilor – Paștele și alte sărbători religioase pe care le serbăm în această lună ne aduc mai aproape de familie, de obiceiuri transmise de la străbunici și bunici. Ne-am gândit ca în această lună a tradițiilor ar fi interesant să vedem ce înseamnă adaptare pentru un cuplu care a rezistat peste ani împreună. De aceea i-am rugat pe Viorica și Ioachim Pop, căsătoriți de 57 de ani, să ne povestească despre ce anume i-a ținut pe ei împreună în toată această perioadă. Ascultându-le povestea și văzându-i ce încântați sunt să revadă poze din tinerețea lor, mi-am amintit de cartea soților Silvia și Byram Karasu - Arta menținerii căsniciei, carte în care autorii sugerează că cinci dintre cele mai importante elemente de trăinicie ale unei căsnicii sunt:

1. Să ne exprimăm emoțional fără să ne descărcăm unul pe celălalt;
2. Să ținem emoțiile negative în așteptare și să nu le dăm voie să se manifeste la masă și în dormitor;
3. Să flirtăm, să râdem și să glumim împreună;
4. Să avem grijă de viața socială a cuplului;
5. Să facem planuri împreună.

Ascultându-i într-o ardelenească neaoșă pe Viorica și pe Chimu, am desprins aceleași sfaturi din povestea lor de viață.

G: Sunteți căsătoriți de 57 de ani, o viață de om! Cum v-ați cunoscut și cum ați ajuns să vă căsătoriți?

Ioachim: Ne-am cunoscut în sat, la joc, la Căminul Cultural. Viorica stătea la capătul străzii pe care stăm acum. Și după ce ne-am căsătorit s-a mutat la noi, că așa se făcea pe vremea aceea. Fata se mărita și se muta la băiat. Pe atunci se mergea la cerut, s-a dus tata și un cumnat de-a lui tata, pe vedere, să ceară fata. Și așa s-o hotărât să facem nuntă.

Viorica: Ne-am căsătorit în februarie, acum 57 de ani. Și ne-am dus amândoi să ne cumpărăm pantofi înainte de nuntă. Erau la modă pantofii de antilopă. Da’ mie mi-o plăcut niște sandale. Îți dai seama că aveam 18 ani, ce știam eu atunci? Și mi-am cumpărat sandale. Și când am ajuns acasă, fericită de ce am știut eu să îmi cumpăr, și m-o văzut mama cu sandale iarna, m-o certat una bună. Știi că pe vremea aceea mireasa, când ieșea din curtea părintească, trebuia să înconjoare un butuc și se arunca grâu peste ea, și era zăpadă, numa' bine era de sandale. Da' Chimu o zis ”lasă, nu-i nimica, că mâine mă duc eu și îți iau pantofi...” și ne-am dus și mi-am luat pantofi. Ca și copiii am fost...!

Fam Pop Tineri

G: Și cum a fost așa să vă dați unul după altul, să vă adaptați unul la altul? Că de obicei fiecare vine cu metehnele lui...cu ce-a văzut acasă...

V: Apoi să dea Dumnezeu și la copiii noștri viața pe care am avut-o noi! Că de împăcat, te împaci dacă lași unu’ după celălalt... trebuie lăsat unu’ după altu', că așa-i frumos. Când lucram amândoi la oraș, câteodată când veneam de la serviciu și stația de autobus era în parc, la Chios, mai stăteam amândoi la o bere, că eram tineri... și socră-mea zicea: ”da' unde ați stat atâta, că doară mașina (autobusul) cu care trebuia să veniți, o venit demult”... da' zic: ”Da' mamă, n-am putut veni că Chimu o avut ședință de partid”... Și râdeam amândoi ca și copiii.

I: Am lucrat amândoi la Institutul de cercetări chimico-farmaceutice în Terapia, la stația pilot. Io de după ce am gătat școala, Viorica după ce or crescut copiii.

V: Și să vă închipuiți cum am ajuns eu de la țară să văd un laborator... io eram așa, țărană cu năframă, așa să vă închipuiți... și m-am dus și eu la institut. Și când m-o dus Chimu prima dată la lucru toți ziceau: ”bravo Pop, că ai adus-o pe soție”... și mă gândeam io... ”bravo, bravo, d-apăi io ce-oi face aci?” La început am fost femeie de serviciu – aveam un coridor și un laborator, da' eu nu știam spăla cu mopul, că acasă mă puneam jos și spălam. Da’ am zis eu în mintea mea „lasă că merg toți acasă și dup’aia spăl eu. Cum știu eu...” Și toți se gândeau ce fac eu după ce pleacă toată lumea acasă. Și odată una dintre colege o stat și m-o pândit să vadă ce fac de tot aștept să plece lumea acasă. Și o râs cu poftă când m-o găsit spălând pe jos în genunchi... Și i-am zis „noi așa știm și așa facem”. Șefu' care m-o angajat o zis atuncea: ”Doamna Pop, vă angajați definitiv?” - ”Nu, că io nu pot să stau aicea” – da’ Chimu o zis – ”Lasă Viorică. Te obișnuiești... te mai ajut eu...”; așa ne-am ajutat întotdeauna unu’ pe altu’.

„...ne-am ajutat întotdeauna unu’ pe altu’.”

I: Eu umblam mai mult cu bicicleta... și apăi de aci (din Florești) și până pe Fabricii făceam o oră, o oră și ceva... și totdeauna eram primul la serviciu. Iarna stăteam în drum până venea o mașină... dacă era zăpadă mare, așteptam să vină un camion să facă urmă... da' umbla multă lume cu bicicletele, că nu erau autobuze... veneau într-o vreme niște mașini IFA mari, înalte că nu te puteai sui numa’ cu scara în ele. Se ridicau oamenii unii pe alții să suie în ele. Era frig iarna, erau nămeți mari – stăteam cu copiii aici în camera asta și n-aveam antreu (hol)... și când mă duceam la serviciu, dezghețam ușa ca să se poată deschide. Curgea apa, se făcea condens și apoi trebuia să topesc gheața că dacă nu, se rupea ușa. Da’ tăte greutățile astea ne-or făcut mai uniți.

„Da’ tăte greutățile astea ne-or făcut mai uniți.”

Fam Pop Intelepti 2

V: După ce veneam de la serviciu, lucram la grădină la colectiv... lucram la morcovi, la varză și mai aduceam și acasă, făceam suc și în tătă duminica meream în Donath în piață cu el. Mai vindeam macriș și pui de fasole boabe și orice aveam. Și să știți că o terasă la casă ne-am făcut numai cu banii adunați din ce vindeam la piață... Acuma nu îi mai poți aduna așa (banii)... da' pe vremea aia, nu am avut traiul ăsta așa bun... pe atunci mâncam o supă și o plăcintă și era gata prânzul.

I: No bine, apăi nici nu știau oamenii face atâtea feluri... că mereai la sapă duceai de mâncare să zic zeamă de cartofi, era un os acolo cu un pic de carne și gata. Asta era mâncarea. 

V: Țin minte că odată ne-am dus cu Jeni, vară-mea, să ducem de mâncare la oamenii care lucrau la cartofi și Jeni o căzut și o vărsat supa... o plâns biata fată. Frate-meu, care era și el la lucru, o întrebat-o: ”Jeni, carne o rămas?” – ”O rămas” – ”No, dă-o în supărare de supă, că mâncăm carnea”. Cât era de greu, tot ne găseam motive să râdem!

„Cât era de greu, tot ne găseam motive să râdem!”

G: La cei tineri, care acuma se pregătesc să își facă o familie, le ziceți așa niște lecții de viață? Cum să ajungă să aibă așa mulți ani împreună cum aveți dumneavoastră?

I: Să lase unu' după altu'. Să nu fie unu' mai deștept ca ălălalt (celălalt). Și să asculte unul de altul, să se respecte. Și de părinți să asculte. Și să răbde, că fără răbdare, nu mere nimica...

V: Mai demult se glumea mult, acuma îs prea serioși oamenii parcă. Să râdă, să facă glume, să se bucure. Totuși, dacă ar ști face și mâncare, ar fi tare bine! Și să facă economii...


180212 Imagine mini-interviu 640x373

În ATU am declarat anul 2018 un an al Adaptării. Ne-am gândit că ar fi interesant să aflăm experiențele de adaptare ale unor oameni care, în anumite contexte, au trăit adaptarea ca un ”must-do”, oameni care trăiesc adaptarea ca parte a vieții lor sau ca parte a muncii lor. Te invităm să citești câteva rânduri scrise de acești oameni, din experiența personală. Sperăm să îți fie de ajutor în propria adaptare!
Dacă dorești să împărtășești o experiență proprie de adaptare, răspunde celor patru întrebări ale mini-interviului și trimite-ne povestea ta la adresa . Poveștile inedite vor fi publicate pe site-ul și pagina de Facebook ATU Consulting, iar povestea cea mai apreciată de cititorii noști va fi premiată în decembrie.

foto: arhiva personală Familia POP

Vă invităm cu drag să vă abonați la Newsletterul nostru! Cel mult de două ori pe lună vă vom trimite articole, resurse și informații utile pentru dezvoltarea personală și profesională.
Please wait

Copyright © 2013 - 2015 ATU Consulting