Cum am învățat să fiu în prezent. Confesiunile unei impulsive sub acoperire

.

de Angela NAGHI [guest post]

De când mă știu, problemele mele au cam avut legătură cu impulsivitatea mea.

La grădiniță, eram cea mai mică din grupă; dar compensam prin energie și prin faptul că întotdeauna eram de acord cu trăznăile propuse de alții mai mari.

În școala primară, poate din cauză că voiam să fiu pe placul învățătoarei cu prenume omonim sau pentru că era perioada în care am început să mă întreb dacă lumea râde la ce zic sau la zâmbetul știrb, impulsivitatea mea s-a văzut doar în câteva arsuri, genunchi zdreliți, scrisori cu vești nu foarte bune pentru vecini și cutii poștale pline de gândaci pentru vecinii speciali.

În generală, probabil pentru că eram prea mică să joc baschet și așadar dispuneam de prea multă energie, au început primele discuții legate de media la purtare atunci când am adus o plasă plină cu zăpadă în clasă - să mă răzbun pe baieții care m-au „spălat” în pauză, sau când am spart cel mai mare termometru cu mercur din laboratorul de chimie.

A fi cu adevărat cine ești

.

de Cecilia GHERLE, trainer junior ATU Consulting

Nu vedem lucrurile așa cum sunt;
le vedem așa cum suntem noi.
Anais Nin 

... și au trecut 20 ani din viață și tânărul a început să o privească cu alți ochi, de parcă nu mai vroia să accepte că este un copil și își dorea dinadins să fie privit ca un adult. Într-o zi, aflându-se într-o librărie, unul dintre librari îl întreabă dintr-o dată pe un ton cald:

- Care e cea mai mare dorință a ta?

Tânărul, surprins de întrebare, s-a blocat și, fără să-i răspundă, a rămas pe gânduri uitându-se spre cerul senin care se zărea pe fereastra de la mansarda librăriei .

- Cea mai mare dorință a mea? E o întrebare la care nu m-am gândit până acum... Când o să știu răspunsul, o să mă întorc aici. Asta în cazul în care am să-l găsesc.

Tânărul îngândurat, neștiind care e rostul întrebării, a început să se gândească la dorințele lui. Ce anume îmi doresc eu cel mai mult? Cred că cel mai mult îmi doresc să vizitez China. Nu... nu aceasta e ceea ce îmi doresc cel mai mult. Cel mai mult îmi doresc să-mi fac o casă frumoasă lângă o pădure. Oare asta e ceea ce îmi doresc eu cu adevărat? Cred ca sunt multe lucruri pe care mi le doresc, dar cel mai mult și mai mult îmi doresc să știu cine sunt cu adevărat.

Despre copilul interior și bucuriile vieții de zi cu zi

.

de Anda COFARU [guest post]

Îmi place la nebunie meseria mea. Sunt artist plastic, ilustrator.

Fac desene drăguțe pentru copii - teoretic. Practic, desenele mele nu sunt doar pentru copii, ci și pentru adulți - în special pentru cei care au uitat să mai vadă frumusețea din lucrurile simple ale vieții.

De multe ori, în cariera mea de ilustrator, am dat peste tot felul de persoane... care mai de care mai serioase, care mă priveau sceptice când le spuneam că fac ilustrații pentru copii. Mă întrebau: „Păi, și poți trăi din asta? Ai clienți?”. Se uitau apoi și mai sceptici la mine când le spuneam zâmbind: „Da, normal!”. Iar când scoteam din geantă câteva calendare de buzunar cu desenele (întotdeauna le am la mine!) și le vedeau, dintr-o dată totul se schimba: „Vaaaaiiiii, ce drăguuuț! Uite și asta... și asta... Ia uite acolo la păsăroiul ăla cum cântă! Și ce drăguță e zânița aia care fură scorțișoara!” - Uneori aceste exclamații sunt însoțite și de tot felul de sunete drăguțe de încântare. Parcă erau copii din nou, parcă redescopereau și ei lumea odată cu Lia (zânuța mea)...

Despre cele trei stări ale Eului: copil, părinte, adult

.

de Mihaela BOUTIERE, trainer ATU Consulting

Copilul râde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul."
Tânărul cântă: „Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea."
Bătrânul tace: „Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea."
Lucian Blaga

Luna iunie debutează cu o zi importantă pentru cei mici, care ne reaminteşte - cred - de propria copilărie. Copilăria este tărâmul inocenţei şi al autenticităţii, este adesea un teritoriu magic în care trăim totul la maximă intensitate, în care râdem şi plângem în aceeaşi zi, în care ne supărăm şi iertăm în câteva secunde, în care ne bucurăm de cele mai neînsemnate lucruri pe care le descoperim în jurul nostru.

Probabil mulţi dintre noi, adulţi fiind, ne-am surprins în ipostaze copilăreşti, cu dorinţe aparent nepotrivite vârstei: de a construi castele de nisip pe malul mării, de a ne da în leagăn, de a ne cumpăra prăjitura favorită de când eram mici, de a face mici ghiduşii. Poate ne-am murdărit voit cu acuarele sau am sărit în sus la primii fulgi de nea sau am aplaudat cu un entuziasm pe care îl credeam pierdut odată cu anii. Şi, uneori, o voce interioară din noi ne-a apostrofat: „Cum îţi permiţi să faci asta? Te porţi ca un copil deşi nu mai eşti!". Surprinşi, ne punem poate întrebări: Oare de ce facem toate astea? Ce din noi ne determină să ne comportăm astfel?

Răspunsul îl primim prin modelul lui Eric Berne, iniţiatorul Analizei Tranzacţionale, care descrie personalitatea umană şi relaţiile interpersonale din perspectiva celor trei stări ale eului: Eul Copil, Eul Părinte şi Eul Adult.

Despre curajul de a crește din imperfecțiunile proprii – consiliere, coaching, psihoterapie

.

de Diana BERINDEI și Gabriela HUM

În ultima perioadă, s-au dezvoltat și în România domenii de specializare preluate din Europa de Vest și SUA pe care uneori le adoptăm direct și doar uneori înțelegem ce presupun în spatele titulaturii. În continuare, ne propunem să clarificăm câteva profesii apărute în COR (Clasificarea Ocupațiilor din România) în ultimii ani, respectiv câteva concepte care se întrepătrund referitor la acestea.

Din 2014, de când am autorizat ANC cursul de Consilier pentru Dezvoltare Personală și am dat startul formărilor de specialiști în acest domeniu, am început să primim întrebări referitoare la diferența între consilierea pentru dezvoltare personală, coaching, psihoterapie, consiliere în general. Vom încerca să răspundem la aceste întrebări utilizând un model preluat din Psihoterapia Pozitiva (Modelul balanță), care facilitează înțelegerea diferențelor între procesele enumerate mai sus. De asemenea, ne vom referi la diferențele între procesele de coaching – consiliere – psihoterapie din trei perspective: adresabilitate, obiective/focus și durată.

Stiloul fără cerneală

.

de Ovidiu DAMIAN [guest post]

O fetiță de clasa I m-a rugat într-o zi să-i explic o situație pe care nu o întelegea. În timpul orei a rămas fără cerneală în stilou și, când a căutat în penar rezerve, a constatat că le-a uitat acasă. I-a spus învățătoarei că nu poate continua să scrie și imediat patru sau cinci copii au sărit în ajutorul ei și au vrut să-i dea din rezervele lor. Învățătoarea i-a oprit imediat autoritar și a decretat că fetița nu trebuie ajutată și că n-are decât să rămână cu lecția nescrisă și, implicit, în imposibilitatea de a-și face și temele cu ocazia asta. Mai mult, ar fi o bună oportunitate pentru a se „învăța minte” ca altădată să nu mai uite acasă rezervele de cerneală. Iar fetița mă întreba dacă a greșit, dacă au greșit colegii când i-au sărit în ajutor, dacă este atât de grav să uiți uneori ceva acasă... Mi-a fost greu să-i spun ceea ce cred cu adevărat despre toată situația gândindu-mă că ea se întâlnește cu învățătoarea în fiecare zi așa că am bolborosit ceva neutru și am schimbat subiectul.

Copiii simt instinctiv și vor, se pare, să sară în ajutorul cuiva aflat în nevoie. Cred că sunt primordiile, semințele, mugurii unor comportamente care, dacă sunt încurajate, ulterior în viață ne fac să ajutăm un orb să treacă strada, o bătrânică să ducă o plasă, o femeie gravidă să urce un cărucior în autobuz, adică să nu fim indiferenți la nevoile celor din jurul nostru.

Încredere, convingere, acceptare sau despre cum fiecare vede în jur ce are în suflet

.

de Szerena SEER, trainer ATU Consulting

În această lună, în ATU, ne-am îndreptat atenția asupra conceptelor de încredere, convingere, acceptare. La o primă vedere, pare că nu au foarte multă legătură între ele. Și totuși...

În acest articol, aș dori să le atingem înțelesurile, să ne uităm la ele din mai multe perspective, să ne îndoim, să analizăm, să facem legături și să ne punem întrebări.

Să începem prin a ne pune câteva întrebări și a gândi răspunsurile din perspectiva vieții noastre: Ce înseamnă să avem încredere? La ce ne ajută? Cum ne simțim dacă nu avem încredere în noi sau în ceilalți? Cum stăm cu încrederea în viața noastră de zi cu zi? Pe o scală de la 1 la 10: câtă încredere avem în noi? Dar în ceilalți? Când ne-am pierdut încrederea? Când am câștigat-o?

Povestea merge mai departe – despre relaţia de cuplu

.

de Gabriela HUM, Director executiv ATU Consulting

Toate familiile fericite sunt la fel.
Fiecare familie e nefericită în felul său.
Anna Karenina, Tolstoi

Ca urmare a interesului manifestat şi a feedback-urilor primite în urma articolului Povestea merge mai departe - despre stilurile parentale, continuăm să abordăm în aceeaşi manieră, de data aceasta, relaţia de cuplu.

Spuneam în articolul dedicat stilurilor parentale că, plecând de la modul în care am fost crescuți ca și copii, ne putem uita la câteva dimensiuni relaționale:

  • relația cu noi înșine și cu copiii noștri
  • relația noastră de cuplu
  • modul în care ne facem prieteni, respectiv
  • relația noastra cu viața și cu propriile scopuri

Povestea merge mai departe – despre stilurile parentale

.

de Gabriela HUM și Raluca GORDAN

Vă invităm să facem o scurtă vizită imaginară în propria copilărie și să ne amintim dacă sau cât de des am spus „Când voi fi mare, eu n-am să fiu ca mama/tata!”, „Cu copilul meu, eu n-am să fac niciodată ca mama/tata!”.

În rolul de părinte și de adult, singurele lucruri sigure sunt:

  1. Că la un moment dat, vom greși (și ce greșeli ne sunt mai la îndemână decât cele cunoscute, ale părinților noștri de exemplu?) și
  2. Că la un moment dat, ni se va spune/reproșa că am greșit (de obicei, acel moment este adolescența copiilor noștri).

De aceea, în rolul de părinte, întrebarea nu este neapărat „Cum să fac să fiu un părinte perfect/ideal?”, ci Cum să fiu un părinte suficient de bun? Cum anume eu, copilul părinților mei, duc mai departe în varianta de model sau contra-model, ceea ce am văzut/trăit/simțit în familia de origine? Cum anume pot fi un părinte autoreflexiv, dispus să învăț și să mă schimb și să cresc alături de copiii proprii?

Vă invităm cu drag să vă abonați la Newsletterul nostru! Cel mult de două ori pe lună vă vom trimite articole, resurse și informații utile pentru dezvoltarea personală și profesională.
Please wait

Copyright © 2013 - 2015 ATU Consulting